Terorismul strategic. De la pax americana la noua restructurare mondiala

asist. univ. drd. TIBERIU TRONCOTA

Academia Nationala de Informatii

Motto:

Politica Statelor Unite este cheia ordinii mondiale.

Zbigniew Brzezinski

Violenta cu care atentatorii au rapus atâtea vieti omenesti nevinovate în noua era a terorismului post 11 septembrie a demonstrat, pe lânga o cruzime fara margini si o anumita stratagema care a fortat o lume întreaga sa-si reconsidere pozitiile. Strategiile de securitate globale au devenit aproape inutilizabile în fata unui inamic fara chip, dar atât de eficient si de necrutator.

Aceasta noua forma de terorism nu mai are la baza hazardul. Este un terorism gândit, un terorism al scopurilor precise si al tintelor bine definite. Pozitionarea unor piese deosebit de importante pe marea tabla de sah a politcii internationale au transformat teroristul în actor al scenei globale. Personaj activ, noul terorist isi abandoneaza uneori elanurile revolutionare, renunta la impulsurile naive pentru a se concentra asupra unor strategii diabolice, al caror scop final nu este numai producerea de roaza, ci influentarea de decizii politice.

Intr-o lume globalizata, globalizarea terorismului nu mai este doar un pericol, ci a devenit deja o amenintare. Raspunsurile comunitatii internationale nu se lasa însa asteptate. De fapt acesta a fost si scopul : acela de a împarti lumea în buni si rai, în teroristi si antiteroristi. În tot acest melanj mai putin rational, dominat de un pragatism feroce, teroristul nu mai este un simplu luptator. El devine un strateg care poate înclina echilibrul balantelor de putere. El iese din promiscuitate si se bucura de reflectoarele rampei pe o scena tragica ale carei spectacole sinistre suntem obligati sa le urmarim zi de zi.

11 Septembrie 2001 – SUA, 11 Martie 2004 – Madrid, 07 iunie 2005 – Londra, pentru a nu mai aminti si de tragedia copiilor din Beslan de la 01 septembrie 2004, au demonstrat ca un grup terorist poate planifica, finanta si îndeplini un atac deosebit, având acces la tehnologie. Au demonstrat ca teroristii pot fi vecinii nostri, prietenii si camarazii nostrii. Au demonstrat ca nu exista loc pe care sa nu-l poata lovi. Au demonstrat ca pot exista consecinte profunde si fara precedent: folosirea terorii  pentru a modifica optiuni si decizii.

Teroristii sunt convinsi ca violenta functioneaza. Si odata învatati este greu de crezut ca lectia se va limita la vreunul dintre spatiile enumerate. În mintea adeptilor actiunilor de violenta extrema, popoare întregi, daca vor fi supuse unor maceluri oribile, vor putea fi manipulate pentru a actiona într-o directie partizana terorismului. Amploarea si consecintele actiunilor teroriste au aratat ca lumea civilizata are un nou adversar perfid, imprevizibil si deosebit de periculos: terorismul.       

S-a spus despre atentatul din 11 septembrie 2001de la New York ca va schimba lumea, ca nimic nu va mai fi la fel ca înainte de acest atentat. Asemenea afirmatie a fost, fara îndoiala, marcata emotional, dar în buna masura este demna de luat în seama întrucât cel putin atitudinea si, în linii importante, întreaga politica a Statelor Unite au luat o turnura diferita.[1]

Izbucnirea razboiului din Irak a dat raspuns multor semne de întrebare legate de orientarile politicii externe a administratiei Bush. “Irakul este doar un test, aceasta tara fiind perceputa la Washington drept o tinta usoara, explica Noam Chomsky.[2] Dupa aceea americanii vor trece la cazuri mai grele. Prin respectivul test, vor sa stabileasca o <<noua norma>> în relatiile internationale: razboiul preventiv. Aceasta doctrina semnifica faptul ca SUA, si numai SUA, au dreptul de a ataca orice stat considerat a fi un rival”.

Pe de alta parte, în fata formelor de terorism strategic, singura arma eficace se dovedeste a fi lovitura preemptiva, executata aticipat, într-un moment în care o posibila situatie de criza generata de o actiune terorista ar mai putea fi gestionata optim.

Pentru ideologii neoconservatori ai politicii externe americane, prabusirea regimului lui Saddam Hussein a constituit o borna în istorie. Ea însemana, dupa înfrângerea talibanilor din Afganistan, prima mare batalie – victorioasa – a “celui de-al patrulea razboi mondial”. Cel pe care America l-a proclamat ca fiind împotriva raului. America definita la Washington, dar nu numai, drept imperiul timpurilor moderne, reprezentanta Binelui, cum declara foarte recent seful Casei Albe, modelul de democratie bun de implantat în alte zone ale globului.

O hegemonie care se manifesta ca atare în mod necesar: fara asumarea, de catre Statele Unite, a responsabilitatilor privind securitatea internationala, lumea ar cadea prada anarhiei si haosului. De aceea, sustin doi dintre ideologii admiratori ferventi ai presedintelui Bush, “Washingtonul trebuie sa fie liber în a-si exercita puterea oricând considera necesar”. Probabil ca de aici, în paranteza fie spus, alergarea la tratate, primul semnal fiind refuzul de a semna protocolul de la Kyoto. Cât de mare poate fi susceptibilitatea oficiala – si nivelul presiunilor – a aratat-o apoi decizia Washingtonului de a suspenda ajutorul militar pentru statele care nu au vrut sa încheie acorduri bilaterale privind imunitatea soldatilor americani ce ar fi adusi în fata Curtii Penale Internationale, însarcinata sa judece crime de razboi.

Noua politica americana de securitate globala a stârnit teama si a creat un front larg de opozitie. În doar doua luni, coalitia internationala împotriva terorismului s-a vazut minata de “razboiul preventiv” din Irak, în care SUA s-au implicat în mod deliberat si unilateral, fara girul Natiunilor Unite. Dreptul fortei a prevalat asupra fortei dreptului. În acel moment, relatiile transatlantice au intrat într-una din crizele cele mai grave cunoscute pâna acum. Franta si Germania, carora li s-a alaturat Rusia, au format “axa pacii”, la care s-a raliat apoi China. Dar si alti importanti actori de calibru regional, ca si multe state arabe si musulmane, care au condamnat razboiul împotriva Irakului. Un numar de tari, mult mai putine, au sprijinit pozitia americana: Marea Britanie, aliatul fidel al SUA, câteva state europene, între care Spania si Italia, cei mai multi dintre candidatii la UE, între care România, apoi Australia, Pakistan etc. Si într-un caz, si într-altul, atitudinea adoptata a avut motivatii total diferite, dictate de interesele proprii. Care, în mare parte, sunt deja cunoscute.

Dar au existat pentru Statele Unite si surprizele: Turcia, aliatul pâna atunci foarte loial. Parlamentul de la Ankara a refuzat sa-si dea acordul pentru tranzitarea, pe teritoriul turc, a trupelor americane implicate în razboiul din Irak. Tot tara aliata (si tot musulmana), Arabia Saudita a evitat o angajare militara alaturi de Washington, mai ales dupa ce a constatat ca nu era privita chiar cu ochi buni, ca în trecut. Un val de antiamericanism a cuprins întreg globul, anihilând simpatia manifestata dupa atentatele de la 11 septembrie si provocând probleme pe plan intern guvernelor proamericane.

“Se pun câteva întrebari-cheie, comenteaza istoricul londonez Eric Hobsbaum. Ce vor face în continuare americanii si cum vor reactiona celelalte tari? Vor sprijini unele, ca Marea Britanie, tot ceea ce planuiesc Statele Unite? Guvernele lor ar trebui sa spuna Washingtonului ca exista limite. Cum au procedat turcii, exemplul cel mai pozitiv. Ei au aratat ca sunt lucruri pe care nu sunt pregatiti sa le faca, chiar daca vor trebui sa plateasca pentru asta”.

Raportul Institutului International de Studii Strategice de la Londra, dat publicitatii la 19 octombrie 2004, atrage atentia nu asupra cauzelor interventiei în Irak, ci asupra efectelor razboiului si a greselilor facute de catre administratia americana în teatrul de lupta^[3]. “Modificarile intervenite în cadrul aliantelor traditionale, împreuna cu formarea unor coalitii temporare, de cele mai multe ori alcatuite din state foarte diferite, reprezinta o provocare în ceea ce priveste compatibilitatea si interoperabilitatea acestora. Spre exemplu, Statele Unite se confrunta în Irak cu probleme de interoperabilitate cu anumiti aliati, deoarece accentul pe care îl pune Washingtonul pe misiunile combatante nu se împaca bine cu termenul de operatiune de mentinere a pacii. Coalitiei din Irak îi lipseste coeziunea”. O concluzie interesanta, care agita si mai mult apele, deja tulburi, în lumea analistilor independenti.

Constiente ca nu pot egala puterea militara americana, ca nu au cum apela la ceea ce specialistii numesc hard balancing – reechilibrarea prin forta (cursa a înarmarilor, aliante razboinice etc.) –, statele care s-au opus interventiei americane în Irak au trecut la apararea intereselor lor prin alte mijloace: recurgerea la institutiile internationale, presiuni economice, manevre diplomatice. Este ceea ce Robert A. Pape, profesor de stiinte politice la Universitatea din Chicago, numeste soft balancing – reechilibrarea prin alte masuri decât cele de forta. Masuri pasnice, “blânde”, aplicate fara bruschete.

De pilda, europenii ameninta economia americana prin perspectiva achizitionarii petrolului în euro si mai putin în dolari. Ar putea, totodata, pune în pericol securitatea Americii prin facilitarea construirii de reactoare nucleare în Iran (ceea ce Rusia face deja) si în alte zone ale lumii. Un mijloc de reechilibrare pasnica l-au constituit, de asemenea, inspectiile ONU de dezarmare a Irakului: printr-o serie de manevre diplomatice, statele aflate în opozitie cu SUA au reusit sa întârzie planurile de razboi ale Washingtonului. Pe de alta parte, pentru a putea ridica, dupa încheierea razboiului, sanctiunile impuse Bagdadului de Natiunile Unite, America a fost obligata sa recurga la cadrul organizatiei internationale, iar aici sa negocieze cu o adversara din “tabara pacii”.

Evolutiile postconflict de la Bagdad au dus lucrurile si mai departe. “Washingtonul trebuie sa faca mai mult pentru redresarea Irakului. Ceea ce va necesita mai multa atentie din partea Casei Albe, mai multi bani din partea Congresului si un punct final costisitoarei rezistente a Americii fata de un rol mai mare al ONU”. Aceasta sugestie de directionare politica initiata de prestigiosul New York Times a gasit ecou în Senatul american, atât printre republicani, cât si printre democrati. Toti au sesizat, practic recunoscut, unde se afla punctul nevralgic: “Avem nevoie de o oarecare legitimitate pentru actiunile americane din Irak. Ceea ce înseamna o mai mare implicare a Natiunilor Unite si a tarilor arabe”, a declarat, pentru canalul CNN, senatorul republican Chuk Hagel. Si el, si colegul lui democrat Joseph Biden, principalul reprezentant al partidului sau în Comisia pentru politica externa a Senatului, sunt de parere ca, fiind pierderile de vieti omenesti si dificultatile întâmpinate, coalitia pro-razboi va fi obligata sa apeleze la sprijinul unor tari de la marginea sau din afara ei. “Vreau sa vad ecusoane franceze, germane si turcesti pe bratul celor ce patruleaza pe strazile Bagdadului. Este o modalitate de a transmite irakienilor ca noi (americanii) nu ne aflam acolo ca ocupanti. Membrii comunitatii internationale se afla acolo în calitate de eliberatori”, a declarat pentru Fox News, senatorul Biden.

Dupa ce au încercat fara succes sa obtina girul Natiunilor Unite pentru a interveni în Irak, SUA sunt acum înca în cautare de legitimitate internationala pentru a cuceri pacea. Cei doi senatori au facut declaratiile de mai sus dupa o calatorie la Bagdad, care i-a convins ca artileria grea nu este suficienta: cei 146.000 de soldati americani sunt luati drept tinta de tragatorii irakieni din cauza ecusoanelor lor simbolizând o armata de ocupatie. Totodata, remarcând ca sondajele de opinie indica o serioasa erodare a sprijinului popular american fata de politica Washingtonului în Irak, presedintele majoritatii republicane din Senat, Bill Frist, s-a declarat favorabil “unei mai mari implicari a lumii, a globului, pentru ca este vorba de libertate, nu numai a Statelor Unite, nu numai a Irakului, ci si a populatiei de pe întreaga planeta”. Tot el a vorbit despre participarea NATO, “deschisa tuturor celor care au capacitatea si vointa s-o faca”. Richard Boucher, purtator de cuvânt al Departamentului de Stat, a confirmat ca, la Bruxelles, continua discutiile pe marginea rolului semnificativ pe care ar trebui sa-l aiba Alianta în reconstructia Irakului. Va fi însa o participare sub stindardul NATO, ca entitate, sau una pe baza de voluntariat, fiecare tara venind sub drapelul propriu? Pâna în prezent, 15 state s-au angajat sa trimita trupe pentru constituirea unei forte multinationale de 9.200 de soldati plasati sub conducerea Poloniei, ca forte de sprijin pentru americani si cei 12.000 de militari britanici. Printre participanti nu s-au înumarat Franta si Germania cele doua reprezentante ale “vechii Europe” fiind lasate deoparte.

Oricare vor fi evolutiile, fapt este ca Washingtonul s-a vazut nevoit sa reevalueze situatia din Irak: “Am avut un plan, declara Paul Bremer, administratorul civil american, dar constatam ca este extrem de greu de aplicat”. Asa este si în Afganistan, asa va fi, probabil, si în Liberia, unde americanii au fost chemati sa calmeze tensiunile interne. Concluzia o trage redactorul-sef al editiei internationale a revistei News Week, Fareed Zaharia: “Suntem imbatabili în razboi, dar neîndemânatici când este vorba de pace”.

Putin numerosi, dar foarte influenti la Casa Alba, ideologii neoconservatori vad instituindu-se pe mapamond un fel de pace – pacea americana. Statele Unite au, potrivit lor, o “misiune universala”; valorile americane sunt de asemenea universale, bune pentru întreaga planeta; regimurile care ameninta lumea “civilizata” trebuie, în consecinta, schimbate. “O adevarata revolutie strategica, conchid ei. Careia omenirea înca nu i-a masurat toate efectele”^[4].

Daca în lucrarea “Marele esichier”, Zbigniew Brzezinski afirma ca SUA nu ar trebui sa se implice foarte mult pe scena Orientului Mijlociu, iata ca, în ultima sa carte “S.U.A.: Dominatie mondiala sau lider global”, analistul sustine contrariul^[5]. Conform recenziei promovata de catre Agentia “Rusia la zi”, una dintre marile probleme actuale este: “Ce trebuie sa faca SUA atunci când poate face orice?”. Greu raspunsul pentru dilema “Ce va deveni Washingtonul într-o lume globalizata: stapân sau lider?”[6]

Unele clarificari în ceea ce priveste coordonatele politicii de securitatea SUA în perioada celui de-al doilea mandat prezidential al lui George W. Bush au fost deja conturate de grupul neoconservatorilor de la “Project for New American Century” (P.N.A.C.). Frank Gaffney – fondator si presedinte al “Centre for Security Policy” (CSP , Centrul pentru Politica de Securitate) a publicat pe 5 noiembrie 2004 o lista de “tinte” ale actualei politici americane. Sintetizate, aceste obiective duc mai departe imperativele Noii Ordini Mondiale, la începutul secolului XXI: (1) distrugerea orasului Fallujah si a altor centre de rezistenta regionala islamica, care vor permite astfel organizarea unor alegeri în Irak si “democratizarea” tarii, în perspectiva; (2) ”schimbarea de regim” într-un fel sau altul – în Iran si Coreea de Nord, state care, potrivit SUA, prezinta mari riscuri nucleare; (3) mentinerea unei strânse aliante cu Israelul si distrugerea inamicilor comuni (Iran si Siria), în primul rând), mentalitatea fiind “cine vrea sa distruga Israelul vrea sa distruga mai întâi Statele Unite”, lansata de PNAC; (4) “îngradirea” influentei Frantei si Germaniei, care au angajat UE într-o competitie mondiala cu Statele Unite având drept aliati Rusia si China; (5) aplicarea unor strategii fata de comertul si forta militara în mare ascensiune a Chinei, precum si fata de atitudinea autoritara si agresiva a lui Vladimir Putin fata de fostele republici sovietice (mai ales cele bogate în petrol); (6) o noua strategie a SUA fata de America Latina, unde s-au manifestat atitudini anti-americane în primul mandat Bush; (7) eliminarea influentei mondiale a “islamo-fascismului” (termen complex nou în politologia americana, lansata de PNAC, care desemneaza ideologia statelor arabe ostile SUA si Israel)^[7].

Un studiu elaborat de Heritage Fundation, referitor la noul context al securitatii mondiale, subliniaza ca regândirea prezentei militare americane în lume este o necesitate de ordin strategic, pentru asigurarea securitatii Statelor Unite. Autorii studiului apreciaza ca, dupa conflictul din Irak, a devenit evident ca locatiile actuale ale fortelor americane din lume, în principal din Europa, nu mai raspund pe deplin noilor provocari ale secolului XXI. Ei citeaza în acest sens declaratiile consilierului prezidential pentru securitate nationala Condolezza Rice, desemnata, în cel de al doilea mandat prezidential pentru George W. Bush, în locul demisionarului Powell^[8], care a atras atentia ca 11 septembrie 2001 a reprezentat un eveniment de cotitura ce a determinat modificari esentiale în politica internationala.

Prin urmare, potrivit analistilor de la Heritage Fundation, Statele Unite trebuie sa-si regândeasca prezenta militara în lume sau în Europa pe baza a patru principii: (1) realizarea obiectivelor strategice; (2) cresterea abilitatii de a raspunde actualelor amenintari si transformarea capacitatilor militare de asa maniera încât sa poata face fata pericolelor neprevazute ale viitorului; (3) adaptarea la noile realitati politice ale secolului XXI; (4) limitarea costurilor economice ale dispozitivelor militare.

 Potrivit Heritage Fundation, cele mai probabile zone de conflict, de gradul 0, par a fi Caucazul, Irakul, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, ceea ce face ca bazele americane din Germania în sine sa nu mai foloseasca intereselor strategice ale Statelor Unite. În plus, în prezent Statele Unite sunt prea dependente de un numar restrâns de state europene, printre care Turcia, care este supusa unor presiuni intense atât pe plan intern, cât si international.

Din acest punct de vedere, amplasarea unor baze militare în România si Bulgaria ar permite Statelor Unite sa se apropie de potentialele amenintari, fara sa mai oblige Turcia, un aliat important al Washingtonului, sa sprijine o actiune care ar parea strict în interesul americanilor (aluzie directa la refuzul interventiei militare din partea Turciei în Irak, teatrul propriu de actiune acoperind numai Kurdistanul). Crearea unor baze în România si Bulgaria ar presupune si un alt avantaj militar. Spre deosebire de Germania, unde legislatia de protectie a mediului este destul de stricta, facând imposibile anumite exercitii ale trupelor, în tarile est-europene fortele militare americane s-ar putea antrena fara restrictii, mentinându-si astfel nivelul de pregatire necesar unei angajari imediate în conflict.

Totusi, analistii citati insista asupra faptului ca bazele nu vor trebui sa fie asemanatoare celor din Europa Occidentala ci, mai degraba celor din Coreea de Sud, unde militarii sunt gazduiti prin rotatie, pentru perioade de sase luni – un an, evitându-se costurile întretinerii familiilor acestora. În final, un argument deloc de neglijat, potrivit Heritage Fundation, ar putea fi cel al sporirii nivelului de colaborare dintre Armatele Aliantei Nord-Atlantice si crearea unui climat de stabilitate si încredere între populatiile din partea de est a continentului european si fortele americane, ceea ce ar duce la o dezvoltare politica si economica a zonei pe model occidental.

Plasarea americanilor în România, prin preluarea unor baze militare de malul Marii Negre, le confera si un alt avantaj geostrategic: accesul direct la noile rute de petrol si gaze stabilite deja dupa ocuparea Ceceniei, Afganistanului si Irakului, motiv de rivalitate între Rusia si Statele Unite^[9].

Noua Strategie de Securitate Nationala a SUA acorda o importanta deosebita si modelarii mediului international de securitate în concordanta cu interesele vitale americane si executarii actiunilor armate preventive pentru apararea acestora, unilateral sau în cadrul unor coalitii “ad-hoc”.

Constienta ca mijloacele de care dispune sunt totusi limitate, SUA atrag la colaborare si la cooperare activa statele loiale interesate si pe cele care au o pozitie geostrategica favorabila proiectarii intereselor ei în anumite zone. În contextul actual, una din prioritatile politicii externe americane este Orientul Mijlociu, cu extensie catre Asia Centrala si zona caucaziano-caspica. Pentru controlul si gestionarea prezenta si viitoare a acestor zone, SUA solicita o implicare mai semnificativa a NATO si propune redizlocarea unor forte, baze si facilitati militare catre Est, pentru a-si asigura proiectarea strategiilor proprii de securitate, în special în zona Marii Negre si Orientului Mijlociu, unde au interese economice foarte mari, acum si în perspectiva, în zona securitatii energetice si a asigurarii libertatii de utilizare a cailor de comunicatii terestre, aeriene si navale.

Este de presupus ca în viitor actiunile politico-militare americane si aliate în spatiul afro-asiatic se vor desfasura într-o conceptie unica si în etape succesive, urmarindu-se, pe termen lung, rezolvarea problemelor din Irak, Afganistan, Iran, Siria, Pakistan-India, Arabia Saudita si statele din Asia Centrala. Constiente de ostilitatea unei parti a lumii islamice fata de americani si fata de valorile occidentale în general, SUA vor cauta prin toate mijloacele sa împiedice realizarea unei coalitii regionale în Orientul Mijlociu.

Desigur, va exista reactie din partea unor centre de putere, opozitie din partea unor state arabe si chiar a unor structuri internationale, dar se pare ca exista interesul deosebit si fermitatea necesara pentru implementarea în zona a unui asemenea scenariu, care, o data solutionat, va fi avantajos nu numai pentru SUA, ci si pentru toate celelalte centre de putere. Raporturile SUA cu Rusia se vor îmbunatati si dezvolta, urmarindu-se implicarea acesteia în unele initiative euroatlantice, în special în lupta împotriva terorismului international.

Noua Strategie de Securitate Nationala abandoneaza conceptul anterior al descurajarii, în favoarea strategiei loviturilor preventive împotriva statelor ostile si gruparilor teroriste care ameninta sau ar putea ameninta securitatea sau interesele SUA oriunde în lume. În acest scop se prevede crearea unor “forte de lupta rapide”. Documentul prevede, de asemenea, ca SUA poate declansa actiuni militare “atunci când este necesar”, pentru prevenirea unui eventual atac la adresa tarii. “Date fiind scopurile statelor rebele si teroriste, Statele Unite nu se mai pot baza pe o pozitie de reactie, asa cum am facut-o în trecut (…). Nu le putem permite inamicilor nostri sa loveasca primii”, scria George W. Bush în “Strategia Nationala de Securitate” a Statelor Unite ale Americii. “Riscul de a ramâne pasivi este mai mare si argumentul în favoarea actiunilor preventive pentru a ne apara este mai puternic, chiar daca exista incertitudini asupra momentului si locului atacurilor inamice”, se mentiona în documentul de la Casa Alba. Pentru a contracara si impiedica “asemenea acte de ostilitate din partea adversarilor”, America va actiona “în caz de necesitate, în mod preventiv”, mai preciza presedintele american^[10].

Acelasi document defineste extinderea sprijinului pentru dezvoltare si comert liber, promovarea democratiei si lupta împotriva maladiilor, ca elemente esentiale ale strategiei de securitate americane.

Scopurile operationale ale Fortelor Armate ale SUA au fost definite în documentul mai sus-mentionat, dupa cum urmeaza:

(1) protectia teritoriului SUA si apararea împotriva armelor de distrugere în masa si mijloacelor de transport si lovire a acestora;

(2) proiectarea si sustinerea puterii la mare distanta;

(3) împiedicarea existentei “sanctuarelor inamice”, prin dezvoltarea capabilitatilor pentru supravegherea permanenta, descoperirea si lovirea rapida a acestora;

(4)  dezvoltarea tehnologiilor si a conceptelor razboiului centrat pe retea, pentru a fi racordate actiunilor fortelor întrunite;

(5) protectia sistemelor informationale la atacurile adversarilor;

(6) mentinerea acesului liber a spatiului si protectia capabilitatilor spatiale ale SUA, fata de atacul inamic.

SUA vor continua sa-si asume marile decizii politice si militare, cu riscurile pe care le presupune o economie puternica si flexibila, dar înca dependenta de resursele strategice repartizate inegal pe glob. Scopul declarat al americanilor nu mai este în prezent “de a gasi putere pentru realizarea apararii, ci de a gasi angajamente pentru folosirea acestei puteri”.

 Nu a trecut mult timp si Statele Unite utilizau în premiera aceasta strategie, devenita oficiala, declansând invazia Irakului, cu atât mai mult cu cât o eventuala interventie în Iran oricând este posibila.

Cum va arata însa lumea peste 15-20 de ani? Vor aparea centre de putere capabile sa conteste suprematia americana? Care vor fi conflictele viitorului si ce anume le va motiva?

Redefinirea centrelor de putere este deja o certitudine. Demersul de la unipolaritate catre o lume multipolara va fi de lunga durata, timp în care comunitatea internationala va cunoaste, probabil, o restructurare profunda, iar integrarea globala si cea regionala vor coexista cu tendinta contradictorie de fragmentare si ierarhizare a lumii.

În timp ce globalizarea face aproape improbabil un razboi între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice genereaza tot mai des motive de conflict. În conditiile diminuarii rapide a resurselor naturale, concomitent cu cresterea demografica accentuata, batalia pentru resursele strategice a ramas cel mai stabil element provocator de conflict. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea tarilor, în functie de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai evident. Vom asista, probabil, la afirmarea si cresterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influenta a unui numar cât mai mare de tari în scopul de a ocupa un loc cât mai avantajos în noua ordine mondiala. Aceasta configuratie va fi hotarâta de interese, de capacitatea de cunoastere, de volumul si calitatea informatiilor, de puterea tehnologica si de accesul la resurse.

Între centrele de putere deja conturate, Statele Unite si Uniunea Europeana, pe de o parte, China si Japonia, pe de alta parte, la care se vor adauga din ce în ce mai evident Rusia si India, se vor dezvolta atât relatii de acceptare, dar si de contestare, pe baza parteneriatului activ, initiat odata cu declansarea campaniei mondiale împotriva terorismului.

Interesele geostrategice si geopolitice ale Europei si Americii de Nord vor ramâne convergente, chiar daca, pe plan economic si politic, competitia se va accentua. Mai mult, aceasta competitie va accentua gradul de interdependenta, de cooperare si de interoperabilitate între centrele de putere si îndeosebi între Statele Unite, Uniunea Europeana si Rusia. Se apreciaza ca atât actualul cât si viitorul context de securitate vor determina schimbari majore în fizionomia structurilor de securitate si în modul lor de actiune.

Perspective sunt însa sumbre. Fostul secretar general al NATO, lordul Robertson, avertiza, la Summit-ul din noiembrie 2002 de la Praga, ca, pe termen mediu, se preconizeaza un tablou sumbru al planetei, omenirea se va confrunta cu cinci riscuri majore, determinate de: (1) instabilitatea sporita; (2) cresterea fluxurilor migratoare si de refuguati; (3) multiplicarea si diversificarea actelor de terorism; (4) marirea numarului de state aflate în criza; (5) proliferarea fara precedent a armelor de distrugere în masa.

Ca un corolar al celor preconizate de oficialul NATO, razboiul din Irak a provocat, chiar înainte de a începe, o dezbinare nedorita a solidaritatii democratiilor occidentale si aproape a întregii comunitati internationale care, dupa tragedia de la 11 septembrie 2001, parea mai unita ca oricând în lupta împotriva terorismului. Era unita si, probabil, va ramâne si în continuare unita, întrucât lupta împotriva terorismului este, într-adevar, un obiectiv strategic comun si un sens al efortului de securitate al omenirii.

Criza irakiana va avea consecinte perpetue. Divergentele pe tema dezarmarii sau înlaturarii regimului lui Saddam Hussein s-au transformat în dispute care au divizat profund ONU, Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana cu membrii sai actuali sau viitori. Vechii aliati si-au adus reciproc acuzatii, mai mult în spatiul retoricii, iar guvernele s-au gasit adesea pe lungimi de unda diferite de cele ale propriei opinii publice, în principiu reticenta fata de razboi. Dincolo de teama Irakului, s-au evidentiat viziuni sensibil diferite asupra legalitatii internationale si locului viitoarei Europe unite în lume. În final, divergentele s-au atenuat, interesele au predominat, dar nu fara a lasa urme.

Lumea democratiilor liberale, în pragul careia ne aflam, se dovedeste, înca o data, mult mai complexa decât delimitarea clara între bine si rau din vremurile apuse ale razboiului rece.

Decizia Statelor Unite de a porni, cu orice pret, razboiul din Irak nu numai ca a generat si a confirmat ruptura aparuta în rândul aliatilor traditionali, dar a si favorizat formarea intempestiva a doua grupuri de interese contradictorii, Statele Unite, Marea Britanie si aliatii lor, pe de o parte, si Franta Germania, Rusia si China, pe de alta parte, reusind sa farâmiteze si mai mult batrânul continent european.

Prin stabilirea de etichete precum “vechea Europa” si “noua Europa”, SUA au readus în actualitate posibilitatea unei divizari de moment dintre state, pe criterii mai mult sau mai putin subiective, receptata în mediile politice internationale ca o impunere a vointei Washingtonului, desi cei mai multi politologi apreciasera, dupa reuniunea din decembrie de la Copenhaga, ca aceasta divizare a fost stearsa pentru totdeauna din fizionomia Europei.

America risca sa ramâna singurul lider global pe termen lung. Evolutia evenimentelor din Golf, razboiul si perioada post-razboi din Irak au determinat schimbari majore nu numai la nivelul lumii arabe, dar vor influenta întregul sistem de securitate actual. Astfel, relatiile dintre Orient si Occident, cât si cele euroatlantice vor avea noi conotatii si noi elemente de incidenta. Pe aceasta baza vor fi stabilite noi coordonate de dialog politic si diplomatic în cadrul structurilor de securitate internationale, vor fi elaborate noi criterii si reguli de formare, conducere si functionare a acestora, astfel încât procesul decizional sa fie adaptat conditiilor tot mai complexe impuse de necesitatea combaterii terorismului si de noile realitati internationale.

Proaspatul conflict israeliano-libian a convins o lume întreaga atât de dinamica actuala a scenei geopolitice mondiale, cât ai ales de forta de penetrabilitate în actul decizional strategic al unui stat a organizatiilor teroriste, care, în mod fericit, în cazul de fata nu a actionat fatis.

În viitor “totul se va schimba pretutindeni. Nu va exista un loc pe plan international în care situatia sa ramâna la fel… Ne vom reconcilia pozitia peste tot – în Coreea, în Japonia, pretudindeni”, afirma Douglas Feith, subsecretarul Apararii pe probleme de politica al Statelor Unite.

Se contureaza, deci, în urmatorii 15-20 de ani, perspectiva unei lumi multipolare cu responsabilitati limitate, în cadrul careia Statele Unite vor ramâne lider global, iar, la nivel regional, prin mecanisme specifice, vor coopera cu celelalte centre de putere/lideri regionali, precum Uniunea Europeana, Japonia, China, Rusia, India etc.

În aceste conditii, se poate aprecia ca viitorul demersului catre multipolaritate va fi mai lung, mai complex si mai dificil decât se preconiza initial. Fizionomia ierarhiei mondiale va fi, desigur, noua si imprevizibila mai ales datorita punerii în practica, din ce în ce ai des, a principiilot terorismului strategic.

Scenariile de constituire a unei noi restructurari a ierarhiei mondiale vor comporta viziuni pe cât de inedite, pe atât de probabile, materializarea lor depinzând clar de relatiile bazate pe interese dintre actorii principali ai scenei politice mondiale, în care Statele Unite vor detine, în continuare, pe termen lung, rolul principal.

Bibliografie:

·  Aradavoaice Gh., Naghi G., Nita D., Sfârsitul terorismului?, Ed. Antet, Bucuresti, 2002.

·  Bica Gh., Burdusel M.T., Suportul financiar al terorismului international, Ed. Eficient, Bucuresti, 2001.

·  Maricel Antipa, Securitatea si terorismul, Ed. Celsius, Bucuresti, 2004.

·  Cristian Barna, Terorismul încotro?, Ed. TopForm, Bucuresti, 2005.

·  Paul Vasile, Asimetria strategica – Riscuri, amenintari si conflicte asimetrice, Ed. D.B.H., Bucuresti, 2001.

·  Vasile Simileanu, Radiografia terorismului, Ed. TopForm, Bucuresti, 2004.

·  Postolache S., Toma Gh.,Oros I., Managementul stabilitatii, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucuresti,  2003.

·  Cristian Delcea, Terorismul international, în Terorismul Azi, vol. 1, an 1, iulie 2006.

·  Julia E. Swieg – Friendly Fire. Secolul Antiamerican, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2006.

·  Amnesty International, Counter-terrorism and criminal law in the EU, 2005, http://web.amnesty.org/library/Index/ENGIOR610132005.

·  Arthur Garrison, Defining Terrorism, Criminal Justice Studies, Vol. 17, 2004.

·  Young, Mitchell, The War on Terrorism, Green Haven Press, 2003.

·  Goldie Shabad, Francisco Jose Ramo, Political Violence in a Democratic State. Terrorism in Context, Ed. Martha Crenshaw.University Park:Pennsylvania State University, 1995.

·  RAND Corporation, Terrorism and Homeland Security, June 19, 2006, http://www.rand.org/research_areas/terrorism/.

· Ali Khan, A Legal Theory Of International Terrorism,Connecticut Law Review, no. 945-972, 1987.

·  Richard Clarke, Against All Enemies: InsideAmerica's War on Terror, Free Press, 2004.

·  Steven Emerson, American Jihad: The Terrorists Living Among Us, Free Press, 2003.

·  Ashton Carter, William Perry, Preventive Defense, A New Security Strategy forAmerica, Brooking Institution, 1999, http://brookings.nap.edu/books/081571307X/html/R1.html.

·  Huntington, Samuel: The Clash of Civilization,  Simon andSchuster, New York, 1996

·  Chesler, Phyllis: The Psychoanalytic Roots of Islamic Terrorism, May 3, 2004, www. FrontPageMagazine.com

·  Boroumand, Ladan; Boroumand, Roya: Terror, Islam, and Democracy, www.journalofdemocracy.org

·  Roy, Olivier: Globalized Islam: The Search for a New Ummah,Columbia University Press,New York, 2004

·  Langman, Lauren; Morris, Douglas: Islamic Terrorism: From Retrenchment to Ressentiment and Beyond, Loyola University ofChicago

·  Khaled Abou El Fadl: Islam and the Theology of Power, Middle East Report 221, Winter 2001

·  Sayyeed Abdul A'la Maududi: Jihad  în Islam,  www.islamistwatch.org

·  Jurgensmeyer, Mark: Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence,California University Press, Berkeley, 2001

·  Peters, Ralph: Rolling Back Radical Islam, Parameters, US Army War College Quaterly, 2002, www.carlisle.army.mil.