Relatia dintre terorism,  statul de drept  si drepturile omului

Madalina Virginia Antonescu Cercetator stiintific, Institutul Diplomatic Român

Dintre numeroasele definitii ale terorismului contemporan, care surprind variate forme de manifestare ale acestui fenomen,  fara a reusi însa o caracterizare globala,  am putea retine unele elemente: folosirea sistematica  si ilegala a violentei, exercitata de anonimi, neincluzând deci, loviturile de stat si revolutiile), îndreptata împotriva ordinii de drept; o motivatie politica (conceptul de terorism nu include nationalismul ori gangsterismul mafiot). De asemenea, nu pot fi asimilate terorismului  contemporan : miscarile de eliberare  nationala; luptele pentru independenta si integritate teritoriala, aceste miscari fiind legitime si recunoscute de comunitatea internationala, de statele membre ONU si de Carta ONU ca atare[1].

În opinia noastra, este o eroare sa spunem ca terorismul ar fi un fenomen de amploare în epoca globalizarii, fara frontiere, care nu are însa nici un scop.

Unul din scopurile terorismului de la începutul sec. XXI, este crearea unui climat destabilizator, prin actiunea îndreptata împotriva ordinii de drept, dar si împotriva sigurantei nationale, în general. Prin aceasta, terorismul este un pericol nu doar pentru democratii ci si pentru alte forme de guvernare, inclusiv state autoritariste, întrucât, dintr-o perspectiva, poate fi privit ca o forma de anarhism postmodern, fiind îndreptat împotriva statului ca atare, împotriva esentei sale si a functiei sale primordiale: asigurarea protectiei si a sigurantei cetatenilor sai, terorismul  fiind una din noile vulnerabilitati ale statului postmodern.

În al doilea rând, terorismul este îndreptat împotriva drepturilor cetateanului unui stat, care trebuie sa traiasca într-un climat de siguranta si de ordine publica. Însa tot relatii politice de importanta deosebita între stat si individ, pot fi considerate si cele referitoare la dreptul unui strain care locuieste într-un alt stat decât cel de origine sau de cetatenie, de a îsi desfasura munca în conditii de deplina siguranta- de unde obligatia statului de rezidenta sau în care lucreaza strainul respectiv, de a asigura protectia acestei categorii de oameni.

În al treilea rând, terorismul creeaza un climat destabilizator nu doar pentru statul pe teritoriul caruia loveste ci si pentru întreaga comunitate internationala, datorita urmarilor cu caracter transnational pe care le produce,  cât si faptului ca unul din scopurile sale este de provoca pierderi cât mai mari, nu atât lovind în resurse, în locuri simbolice sau în complexe industriale ori  de importanta strategica, ci în oameni. S-ar putea spune ca o lovitura terorista are un grad distructiv care sporeste în importanta si are caracter transnational daca vizeaza marile orase cosmopolite,  marile aglomerari din acest tip de orase în care exista posibilitatea crescuta de a lovi oameni apartinând diferitelor nationalitati, deci indirect, afectând statele de cetatenie ale acestor victime.

 Prin urmare, nu este neaparat o conditie esentiala ca terorismul postmodern, pentru a fi global sau transnational, sa fie capabil sa opereze, printr-o anumita retea, în diferite regiuni ale globului – este doar  una din definitiile terorismului globalist- . Exista terorism globalist, dupa parerea noastra, sau « terorism metropolitan » si atunci când o retea terorista locala sau cu ramificatii regionale, loveste un mare oras, unde procentul de oameni apartinând diferitelor nationalitati este ridicat, prin aceasta fiind în mod indirect, o lovitura globala, care intereseaza  statele din diferite regiuni ale globului în identificarea suspectilor, în stabilirea vinovatiei lor si în tragerea lor la raspundere.

În acest punct se naste o alta dilema a epocii noastre : daca terorismul, în sensurile descrise mai sus este global, atunci si mecanismele de tragere la raspundere ale persoanelor a caror vinovatie a fost indubitabil stabilita, în legatura  cu actul de terorism sau  cu complicitatea la acesta, trebuie sa fie unele globale. Adica, sa intereseze întreaga comunitate internationala,  indiferent de teritoriul unde  a lovit reteaua respectiva, nu doar statul în care a avut loc lovitura ori statele ale caror cetateni au fost victimele loviturii teroriste. O raspundere globala ar însemna încadrarea terorismului în categoria crimelor contra umanitatii, care sunt imprescriptibile, autorii acestora putand fi urmariti si trasi la raspundere penala, oricând si  în orice stat de pe glob care a semnat conventia internationala obligând statul respectiv la acest lucru. O deteritorializare a mecanismelor juridice menite sa combata terorismul global sau metropolitan devine astfel, o conditie esentiala pentru a raspunde formelor de violenta postmoderne.

Totusi, datorita caracterului coordonator al dreptului international cât si suveranitatii statelor membre, dar mai ales conceptului de drepturi ale omului, consideram ca nu ar fi indicat sa se înfiinteze tribunale penale speciale la nivel international, care sa aiba jurisdictie exclusiva asupra judecarii actelor de terorism si a teroristilor. La aceasta se opune si un alt fenomen nascut din globalizare si pe cale sa se extinda la nivelul comunitatii internationale:  si anume, faptul ca nu doar violenta se extinde global[2] dar si formele de contracarare a sa, însa ceea ce este mai interesant, si scopul ultim pe care îl are terorismul în vedere- combaterea statului  de drept- devine mai dificil, deoarece statul de drept se universalizeaza. Practic, nu mai vorbim  de anumite zone civilizationale în care este instaurat statul de drept ca regim politic ci de o raspândire a acestuia, având ca fundament drepturile omului, la nivel global. Mai precis, comunitatea internationala  a statelor membre ONU alege o forma de lupta- extinderea si consolidarea statului de drept-  împotriva terorismului global, care este adaptata scopului final al acestei forme de terorism postmodern.

Daca scopul general al terorismului contemporan este de a dezmembra societatea- sau o anumita forma de societate- cea occidentala bazata pe statul de drept si pe respectarea drepturilor omului- , nu se poate lupta împotriva unui astfel de terorism prin modalitati care ar duce la respingerea statului de drept, la instaurarea statului politienesc si la nerespectarea drepturilor omului, deoarece acest lucru ar însemna exact facilitarea îndeplinirii scopului final al terorismului postmodern, înlaturarea statului de drept.

  Terorismul postmodern poate fi încadrat într-o forma de anarhism care se produce la nivel urban, în marile metropole occidentale, constituind o forma de provocare  a societatii, de a nu mai avea încredere în stat si în institutiile sale, dar si în norma de drept asa cum este formulata prin raportare la conceptia politica a statului de drept, a suprematiei legii, însa  cu respectarea drepturilor omului.

 Dupa unii autori [3], una din cauzele pentru care a aparut terorismul este toleranta excesiva a  unei  societati care a adoptat modelul statului de drept , nu fata de fenomen ca atare, pentru ca nicio societate nu ar tolera un astfel de fenomen fara sa nu se anuleze pe sine însati, ci în raport cu sfera extinsa a drepturilor omului de care trebuie sa se tina seama într-un stat de drept, ca regula de baza, si care ar constitui una dintre vulnerabilitatile statului bazat pe acest model politic. Or, a gândi astfel ar însemna sa inauguram un cerc vicios cu care s-ar confrunta orice democratie. Este o eroare sa ne gândim ca terorismul ar fi combatut printr-o restrângere a sferei de aplicare a principiului juridic al respectarii drepturilor omului, întrucât scopul final al terorismului este, dupa parerea noastra, compromiterea democratiei si fortarea societatilor bazate pe statul de drept sa renunte la acesta.

Ar însemna sa gândim prea departe însa, sa atribuim terorismului o ideologie coerenta, daca am  crede ca ar urmari instaurarea unor forme autoritariste de guvernare dupa compromiterea democratiiei. Interesant este faptul ca însasi democratiile, prinse în acest cerc vicios, adopta, ca metode de combatere a terorismului, tot strategie prin care îngradesc drepturile omului si implicit, statul de drept. Deci, actualemente, nu ar fi gresit sa afirmam ca, prinse în acest cerc vicios, democratiile  lucreaza pentru propria lor prabusire, pentru transformarea lor în democratism si pentru transformarea legalitatii în legalism, în supunerea fata de norme cu orice pret, chiar daca normele în cauza  sunt menite sa restrânga statul de drept si drepturile omului.

 Scopul final, nedeclarat, al terorismului contemporan este a provoca, în plina globalizare, implozia democratiilor ca societati concrete dar si a democratiei ca  regim politic, deoarece una din functiile terorismului, indiferent de epoca, este de a fi anarhic, de a provoca insecuritate si teama, prin dubla actiune : operarea din afara, ca factor exogen  si operarea din interior, prin activarea retelelor teroriste de pe teritoriul unui stat.

Scopul terorismului, daca se poate spune aceasta, este de a forta societatile  democratice sa nu mai fie democratice, de a le forta sa îti schimbe esenta pentru a supravietui, de a le schimba în societati totalitare în care totul sa fie controlat si orice cetatean sa fie considerat un posibil suspect de terorism.

Scopul terorismului postmodern este de a provoca o degenerare a democratiei în totalitarism, însa nu putem vorbi deocamdata de o forma de societate pe care ar propune-o terorismul, daca admitem ca este o forma de anarhism, axata doar pe distrugerea societatii existente.

Însa,  daca am considera ca terorismul ar putea propune o forma de societate, în cel mai bun caz, aceasta ar fi una totalitara, represiva si dominata de teama ; în niciun caz, nu am putea crede ca, prin utilizarea terorismului s-ar putea « elibera » lumea si ca scopul final al terorismului ar fi unul asemanator unei revolutii, « eliberând lumea de regimurile politice democratice imperfecte si corupte».

 Spunem aceasta, deoarece plecam de la premisa confruntarii dintre terorism si democratie, ca un anume tip de regim politic- deci, o motivatie politica a terorismului de a lupta contra unor astfel de regimuri- , desi , prin faptul ca terorismul este o forma de violenta utilizabila oriunde si împotriva oricui , nu doar democratiile ar trebui sa se simta vizate ci în general, orice tip de regim politic. În al doilea rând, ar trebui sa analizam relatia dintre terorism si statul de drept, si anume ce tip de efecte creeaza terorismul asupra statului  de drept.

 Astfel, daca ne referim la baza unui stat de drept si anume ideea de afirmare a individului contra autoritatii statului , ceea ce a dus la principiul drepturilor omului si la limitarea autoritatii care devine o autoritate legitima în masura în care se pune în slujba cetateanului,  constatam ca efectele pe termen lung ale strategiei de combatere a terorismului sunt exact cele care slabesc statul de drept : emiterea de acte normative care îngradesc progresiv drepturile omului ; o guvernare prin acte juridice emise de un executiv puternic si nu atât de  parlament.

Pe de alta parte, ne-am confrunta cu o extindere progresiva  a autoritatii, mai precis prin afirmarea autoritatii statale contra individului, ceea ce se opune ideii statului de drept.

 Daca statul de drept se bazeaza pe principiul separatiei si echilibrului  puterilor în stat , cât si pe limitarea puterii  statului prin autoritatea dreptului, efectele combaterii terorismului prin restrângerea drepturilor omului si limitarea  statului de drept ar  duce la : confuzia puterilor în favoarea executivului ; la extinderea puterilor statului prin asumarea de catre stat  a functiei  de protector  si de pazitor al legii , însa la modul absolutist ; la  supunerea în orice conditii, a individului fata de norma- legalism. Supunerea fata de puterea legislativa, ca reprezentanta a suveranitatii nationale, poporul fiind detinatorul ultim al  suveranitatii , este înca una din trasaturile statului de drept, însa în statul politienesc pe cale a fi constituit ca urmare a luptei împotriva terorismului, se va crea   un regim de confuzie a puterilor în favoarea executivului si a actelor normative emise de acesta, în paralel cu constituirea unei legitimitati statale, distincte de legitimitatea diplomatica reprezentata de parlament.

Finalitatea statului politienesc, ca  regim politic opus statului  de drept, în care este posibil sa se converteasca societatile democratice  afectate de dilema gasirii celei mai potrivite strategii de combatere a  terorismului, este în aceste conditii, câstigarea unei puteri absolute fata de cetateni,  prin instaurarea unei societati represive, dominate de teama fata de un posibil atentat terorist.  Acest lucru reprezinta o  mare distantare  fata de finalitatea statului de drept: garantarea anumitor drepturi individuale în raport cu autoritatea de stat ; separatia puterilor în stat, independenta puterii judiciare în raport cu celelalte puteri , pentru a se reusi o protectie  optima a drepturilor individului.

Una dintre cele mai mari riscuri fata de statul de drept se refera la abordarea pozitivista a  statului de drept, la izolarea si la exacerbarea laturii supunerii neconditionate  fata de lege, la instaurarea  unei obligatii de respectare absoluta fata de norma ca atare, fata de drept ca produs al puterii absolute, ceea ce duce la dictatura. Nu trebuie sa confundam legalitatea, respectul fata de lege cu legalismul, cu respectarea neconditionata fata de norme, cu dezvoltarea cultului sacru fata de norme  ca scop în sine  (« adevarul e în lege »)[4].

Într-un stat politienesc creat ca urmare a aplicarii unei strategii de combatere a terorismului care sa vizeze restrângerea progresiva a  drepturilor si a valorilor ocrotite de statul de drept, autoritatea administrativa ar actiona nu doar în mod autoritar  ci si discretionar, având o totala libertate de decizie  si de apreciere,  în raport cu un parlament slabit, daca nu  cu un rol formal.  

În concluzie, putem spune ca nu gasim potrivita folosirea unei strategii de combatere a terorismului prin negarea esentei statului de drept si a democratiei ca atare, caci atunci scopul final al terorismului ar fi atins, ci mai degraba,  strategia potrivita ar fi întarirea democratiei la nivel local si global, axarea comunitatii internationale, în planul politic si juridic,  pe modelul statului de drept si exportarea democratiei si a modelului statului de drept în zonele  din care provine nucleul principal, cel din care s-au dezvoltat ulterior,  celulele retelelor teroriste.

Practic, la exportul de haos si teroare se poate raspunde prin exportul de democratie si prin implantarea statului de drept în statele si regiunila  favorabile, sponsore sau în care se dezvolta si  apar forme de terorism care vor fi ulterior,  active în marile metropole ale lumii democratice.