Semnificaţii şi efecte ale momentului 11 septembrie 2001. Preocupările Serviciului Român de Informaţii pentru prevenirea şi combaterea acţiunilor teroriste |
|
colonel dr. Mihai Macuc Serviciul Român de Informaţii 1) Momentul 11 septembrie 2001 – semnificaţii şi efecte O mare parte a experţilor în domeniul studiilor de securitate apreciază că 11 septembrie 2001 a însemnat începutul unei „ere noi”[1] în relaţiile internaţionale. O evaluare a evenimentelor de atunci şi ale celor care le-au succedat conduce spre concluzia că actele teroriste iniţiate şi executate de organizaţia Al-Qaeda pe teritoriul Statelor Unite au întrunit o serie de particularităţi care le diferenţiază de alte atentate desfăşurate în trecut, evidenţiind periculozitatea manifestărilor fenomenului terorist în noul context al perioadei post-război rece, caracterizată de intrarea în era informaţională, de extinderea procesului globalizării şi de evoluţii importante în arhitectura mediului internaţional de securitate. Cu toate că, în mod cert, terorismul nu este singura ameninţare majoră cu care se confruntă comunitatea internaţională în prezent, el există şi şi-a făcut simţită prezenţa distructivă în tot mai multe locuri de pe glob, demonstrând faptul că nu există o „oază de siguranţă”, ferită complet de asemenea pericole, şi accentuând necesitatea eficientizării instrumentelor şi mecanismelor de cunoaştere, descurajare, prevenire şi combatere.
● Impactul evenimentelor din 11 septembrie 2001 poate fi identificat în multiple domenii ale realităţii şi practicii sociale, astfel:
a) pe planul legislativ şi al fundamentării normelor de drept
internaţional, a determinat o reevaluare a instrumentelor aflate la
dispoziţia comunităţii internaţionale pentru prevenirea şi combaterea actelor
de terorism, definite ca atare în acte juridice, cu accent pe stoparea
finanţării organizaţiilor şi grupărilor teroriste; b) pe planul relaţiilor dintre state, a constituit un impuls în
recunoaşterea necesităţii existenţei şi dezvoltării unui cadru general de
cooperare împotriva ameninţărilor teroriste, conducând, totodată, la o
implicare mai intensă a unor organizaţii internaţionale şi regionale de
securitate în această direcţie; c) pe planul elaborării strategiilor de securitate, a unor
programe şi planuri de acţiune s-a concretizat în definirea ca principală ameninţare
la adresa securităţii unor state sau grupuri de state a terorismului, în
diferitele sale forme de manifestare; d) pe planul practic-operaţional, a condus la restructurări de ordin
organizatoric şi funcţional în cadrul unor servicii de informaţii şi
securitate, dintre care cele mai semnificative sunt cele operate în statele
membre ale NATO şi ale Uniunii Europene; e) pe plan teoretic şi analitic, a oferit experţilor în studii de
securitate oportunitatea de a cerceta mai temeinic cauzele şi efectele
fenomenului terorist, ariile de manifestare, motivaţiile vectorilor implicaţi,
modalităţile de acţiune ale unor organizaţii şi grupări teroriste, formele cele
mai eficiente de prevenire şi combatere a acţiunilor acestora; f) în ansamblu, la scara diferitelor comunităţi şi a instituţiilor funcţionale din cadrul acestora, a dus la conştientizarea mai profundă a complexităţii lumii în care trăim, a diferenţierilor de ordin cultural şi civilizaţional, precum şi a provocărilor specifice erei informaţionale şi globalizării, percepându-se acut şi cu mai multă claritate pericolul pe care îl poate reprezenta extinderea terorismului internaţional şi amplificarea unor forme de radicalism şi extremism.
● Detalierea acestor direcţii de impact ne relevă următoarele aspecte:
a) Definirea terorismului şi instrumentele de sancţionare a actelor
teroriste. Deşi fenomenul terorismului poate fi documentat
istoriceşte din antichitate, iar formele sale de exprimare şi manifestare se
amplifică mereu în contemporaneitatea imediată, nu există o definiţie universal
valabilă a acestuia, acceptată de toţi membrii comunităţii internaţionale, fapt
sesizat încă din anul 1994 de un raport al Comisiei de Drept Internaţional a ONU[2].
Aceasta se datorează atât modificării percepţiei cercetătorilor asupra
fenomenului în diferite etape (de la definiţiile date acţiunilor mişcărilor
anarhiste, terorii revoluţionare a Revoluţiei Franceze şi a celei bolşevice[3],
la conotaţiile ideologice specifice perioadei războiului rece şi post-război
rece) cât şi utilizării excesive a
acestui termen, în ultimul timp, pentru a eticheta, justificat sau nu, o serie
întreagă de acţiuni violente, îndreptate împotriva societăţii[4].
Încă din 1988, doi cercetători olandezi, Alex Schmidt şi Albert Jongman, au
inventariat 109 definiţii academice şi oficiale ale terorismului[5].
Ulterior, alţi cercetători au inventariat şi definit acest fenomen în funcţie
de anumite criterii, precum: scopul urmărit (de răzbunare sau politic – promovare
a unor interese de grup, intimidare sau atragere a atenţiei unor guverne,
organisme sau organizaţii asupra unor probleme social-politice, economice,
diplomatice, religioase etc.), spaţiul sau aria de manifestare
(naţional-intern, internaţional, transnaţional, global), mobilul sau
intenţia actelor teroriste (de drept comun, social, politic, de stat etc.),
ţintele alese de terorişti şi modul de execuţie al atentatelor şi acţiunilor
(direct şi indirect)[6].
Există o bogată bază legislativă ce permite aplicarea unor măsuri de
sancţionare a actelor teroriste, care include: a) instrumente universale
– convenţii şi protocoale referitoare la acte teroriste prin luarea de
ostateci, acte de terorism efectuate la bordul aeronavelor şi al navelor maritime,
atentate teroriste cu bombe şi dispozitive explozive, stoparea finanţării
actelor teroriste; b) instrumente regionale – convenţii privind
prevenirea şi combaterea actelor teroriste ale Uniunii Europene, CSI, OSA,
Conferinţei Islamice etc.; c) alte instrumente de drept, precum
rezoluţii ale Consiliului de Securitate şi Adunării Generale ONU, rezoluţii,
declaraţii şi programe de acţiune ale Consiliului Nord-Atlantic al NATO,
Consiliului Ministerial al OSCE, Consiliului Europei, Consiliului Ligii Arabe,
Organizaţiei Conferinţei Islamice, ASEAN, Organizaţiei de Cooperare Economică
la Marea Neagră, Grupului G-8 ş.a[7].
Ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie 2001, s-au manifestat şi noi preocupări
pentru întărirea normelor legislative ce urmăresc stoparea surselor de
finanţare a organizaţiilor şi grupărilor teroriste, dar rezultatele efective
obţinute în această direcţie încă lasă de dorit. Concluzie: nu există pe plan internaţional o definiţie unanim acceptată a terorismului şi actelor de terorism; acest aspect îngreunează cooperarea în materie a organismelor şi instituţiilor ce au rol de prevenire, combatere şi sancţionare juridică, dar se poate prevedea că în viitor prezenţa tot mai vizibilă a ameninţării terorismului în arena internaţională va conduce spre adoptarea de noi mecanisme şi instrumente legislative[8] şi spre lărgirea cooperării în acest domeniu, sporind, concomitent, eficienţa acţiunilor comune întreprinse.
b) Acţiunile de cooperare.
Cadrul de cooperare internaţională în prevenirea şi combaterea terorismului s-a
amplificat continuu, după evenimentele din 11 septembrie. Acestea au condus la
o primă aplicare a articolului V din Tratatul de la Washington şi la acţiuni
ale unor coaliţii de voinţă în Afganistan şi Irak. În acest context, s-a întărit cooperarea şi s-au extins acţiunile de
parteneriat între statele membre NATO şi cele din alte spaţii geopolitice (CSI,
nordul Africii, statele arabe din Golf) pentru descurajarea şi prevenirea
extinderii influenţei grupărilor teroriste, a ideilor şi doctrinelor acestora. Tot
mai numeroase programe de cooperare bilaterală şi regională prevăd combaterea
ameninţărilor infoterorismului (cyberterorismului), biotero-rismului,
psihoterorismului sau a actelor teroriste executate cu folosirea unor agenţi chimici (încadrate, toate, în aşa-numitul
fenomen al „superterorismului”). Un rol important în acest sens îl are voinţa guvernelor şi a factorilor
decizionali, a organismelor colective ale comunităţii internaţionale, mai ales
pentru suprimarea unora dintre cauzele care conduc spre atragerea de noi adepţi
de către organizaţii şi grupări teroriste (sărăcie, inechitate socială, rasism,
politici inadecvate etc). Concluzie: 11 septembrie 2001 a constituit un moment de cotitură în amplificarea eforturilor de cooperare pentru prevenirea şi combaterea actelor de terorism, în contextul în care SUA şi-a asumat rolul de a atrage cât mai multe state într-o largă coaliţie de voinţă, declarând un război global şi total împotriva organizaţiilor şi grupărilor teroriste, precum şi a susţinătorilor acestora („war on terror”).
c) Noile strategii de securitate.
Atât Strategia de Securitate a SUA, cât şi cea a Uniunii Europene[9]
se referă la terorism ca una dintre principalele ameninţări. Strategia de
Securitate a SUA elaborată în anul 2002 a prevăzut, în cuprinsul capitolului
III, întărirea alianţelor pentru distrugerea terorismului global şi prevenirea
atacurilor împotriva Americii şi a prietenilor săi, arătându-se că „Statele
Unite ale Americii desfăşoară un război împotriva terorismului global. Inamicul
nu este un singur regim politic, o persoană, o religie şi nici o ideologie.
Inamicul este terorismul – violenţa premeditată, motivată politic şi exercitată
asupra celor nevinovaţi”. Aplicarea Strategiei presupunea, ca prioritate,
„ruperea legăturilor organizaţiilor teroriste şi anihilarea organizaţiilor
teroriste de anvergură globală, atacarea liderilor, comenzilor, mijloacelor de
control şi comunicaţii, întreruperea sprijinului material şi surselor de
finanţare”, prezumându-se că acestea vor avea „un efect devastator asupra
capacităţii de planificare şi operaţionale a teroriştilor”[10]. Noua Strategie de Securitate a SUA din martie 2006, caracterizată încă din preambul ca o „strategie pe timp de război”, defineşte ca principală ameninţare şi adversar al SUA şi al statelor democratice terorismul global, bazat pe „o nouă ideologie totalitaristă” rezultată din „pervertirea unei religii mândre”, care utilizează mijloacele „intoleranţei (în special al celei religioase-n.n.), crimei, terorii, înrobirii şi represiunii”. Se precizează că unele regimuri dictatoriale sau opresive (Coreea de Nord, Cuba, Iran, Siria, Belarus, Burma şi Zimbabwe), „în goana lor după arme de distrugere în masă sau de sponsorizare a terorismului, ameninţă interesul mondial de extindere a libertăţii şi interesele imediate de securitate ale Statelor Unite”. Lupta împotriva terorismului este una globală şi directă, principalul obiectiv de atins fiind cel de „a bloca accesul teroriştilor la instrumentele de care au nevoie pentru a supravieţui: teren sigur, sprijin financiar şi sprijinul şi protecţia pe care anumite naţiuni le-au acordat de-a lungul timpului”. Strategia de Securitate a UE pune terorismul pe primul plan în ordinea ameninţărilor la adresa statelor Uniunii (alături de proliferarea ADM, conflictele regionale, statele eşuate şi criminalitatea organizată), menţionând că „Europa reprezintă atât o ţintă, cât şi o bază pentru astfel de acte de terorism; ţările europene constituie ţinte şi au fost atacate /…/ este, prin urmare, indispensabilă o acţiune europeană comună”. Documentul în cauză arată că „punând împreună aceste elemente diferite – terorismul asociat cu violenţa maximă, posibilitatea de procurare a armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, slăbirea sistemului de stat şi forţele armate private – ne dăm seama că ne putem confrunta într-adevăr cu o ameninţare radicală”. Uniunea Europeană a adoptat şi o Strategie de combatere a terorismului,
care detaliază acţiunile şi măsurile de prevenire (7 puncte), protecţie (14
puncte), disrupere (9 puncte) şi ripostă (6 puncte). Strategia UE în domeniu
conţine un Plan de acţiune, în care sunt prevăzute responsabilităţile concrete
ale unor organisme şi instituţii, precum SITCEN, EUROPOL, EUROJUST, FRONTEX, FIU,
necesitatea elaborării unui lexic de termeni privind ideile radicale şi
extremiste, operaţionalizarea reţelei ARGUS pentru gestionarea situaţiilor de
criză, elaborarea unui program european de protecţie a infrastructurii critice
(EPCIP), crearea reţelei de avertizare şi alertă în domeniul infrastructurilor
critice (CIWIN) ş.a. Planul de acţiune european susţine necesitatea coordonării
tuturor mecanismelor şi instrumentelor de care se dispune în prevenirea şi
combaterea terorismului, respectiv cele de protecţie civilă, militare şi
informative, un rol important avându-l schimbul de informaţii, inclusiv prin
utilizarea reţelelor FIU.net. Concluzie: Având o valoare strategică, documentele amintite demonstrează preocuparea guvernelor unor state din mediul euroatlantic faţă de ameninţarea terorismului, acestea stând la baza fundamentării unor planuri şi programe de acţiune concrete şi modificând, prin efectele aplicării lor, arhitectura mediului de securitate. Oricare analiză pertinentă a mediului de securitate actual nu poate exclude prezenţa noilor „actori non-statali” sau „competitori de tip C”, reprezentaţi de grupările şi organizaţiile teroriste şi de crimă organizată transfrontalieră. Războiul împotriva terorismului capătă un tot mai pronunţat caracter global, iar acest gen de abordare va influenţa semnificativ evoluţiile politice din anumite zone geografice şi, în ansamblu, cele din arena internaţională, putând să conducă la izolarea unor regimuri, la reconfigurarea raporturilor de putere în anumite spaţii geopolitice, şi, într-o anumită măsură, la grăbirea procesului de reformare a ONU, organizaţie ce trebuie să-şi asume mai decis găsirea unor soluţii practice, eficiente, la provocările cu care se confruntă statele membre. Totodată, lupta împotriva terorismului, pe termen lung, înseamnă câştigarea unei lupte de idei, pentru că ideile radicale şi extremiste, subcultura conspiraţiei şi dezinformării, promovarea violenţei ca mijloc de atingere a unor scopuri politice sunt elemente care pot transforma anumiţi indivizi în criminali gata să planifice sau să participe efectiv la uciderea unor victime inocente, în mod nediscriminatoriu, cu sânge rece.
d) Rolul serviciilor de
informaţii. În acest context, se manifestă creşterea rolului comunităţilor
de informaţii şi a serviciilor care le compun în războiul purtat împotriva
terorismului. Oricât de bine dotate, antrenate şi de performante ar fi
unităţile speciale antiteroriste, trebuie ţinut cont de faptul că intervenţia
lor se bazează pe informaţiile veridice obţinute, atunci când are rol de
prevenire sau descurajare; în cazul contracarării, intervenţia are loc după ce
luarea de ostateci sau un alt act terorist a fost deja consumat. Acţiunile
armate pentru distrugerea bazelor de antrenament şi ale unor grupuri teroriste
înarmate necesită de asemenea o bună cunoaştere prealabilă a locaţiei ţintelor
şi a caracteristicilor acestora. În acest cadru, informaţia oportună şi
relevantă, analizată în mod integrat şi diseminată de serviciile de informaţii,
constituie o cheie de boltă în acţiunile de prevenire şi descurajare a
acţiunilor teroriste. Cea mai amplă restructurare în domeniul serviciilor de informaţii s-a
produs în Statele Unite, după ce Raportul Comisiei însărcinate de Congres să
analizeze evenimentele din 11 septembrie 2001 a concluzionat că finalizarea
atentatelor teroriste a fost posibilă pe fondul unor deficienţe în conlucrarea
şi cooperarea dintre agenţiile de informaţii americane. Ea a vizat întărirea
comunităţii de informaţii (care are un nou director, subordonat preşedintelui
SUA) şi crearea unui cadru propice schimbului de informaţii şi analizei lor integrate.
Concomitent, a fost creată o nouă structură coordonatoare, Centrul Naţional
pentru Contraterorism (National Counterterism Center/NCTC), provenind din
Centrul de Sintetizare a Ameninţărilor Teroriste (fostul TTIC/Terrorist Threat
Integrated Center) având în competenţă elaborarea conexiunilor între produsele
informaţionale elaborate de diferite agenţii de intelligence, în primul rând de
către CIA şi FBI, şi coordonarea strategică a Planului de implementare. Au fost
reconsiderate alocaţiile bugetare destinate surselor secrete umane (HUMINT) şi
s-au produs creşteri substanţiale ale recrutărilor de personal (astfel, CIA a încadrat,
după 2001, circa 2.000 noi angajaţi anual, ajungându-se ca proporţia acestora
să depăşească 40% din totalul personalului agenţiei)[11].
De asemenea, a fost creat noul Departament de Securitate Internă (Department of
Homeland Security), a cărui activitate se bazează pe Legea Patriot[12],
permiţând interceptarea unor comunicaţii private, urmărirea în vederea
documentării a persoanelor suspectate de terorism sau de susţinere a
teroriştilor şi expulzarea acestora de pe teritoriul SUA. Confruntate după 2001 cu atentate teroriste sângeroase, Spania şi Marea
Britanie şi-au întărit de asemenea structurile informative şi de intervenţie
antiteroristă. Incidentele din oraşele Franţei, la care au participat un mare
număr de persoane de religie islamică, precum şi cele legate de aşa-numitul
„război al caricaturilor” au demonstrat necesitatea unei mai bune coordonări a
muncii serviciilor secrete şi a schimbului de informaţii, atât în acţiuni de
cooperare internă, cât şi cu instituţii şi structuri aliate şi partenere. Concluzie: Ameninţările de natură teroristă şi materializarea unor atentate în Statele Unite, Spania, Marea Britanie sau Turcia, ţări ale spaţiului transatlantic şi euroatlantic, a relevat, în mod dramatic, importanţa activităţii serviciilor secrete, care se află în linia întâi a frontului nevăzut de luptă împotriva acestui flagel. Procesele de reformare şi restructurare înregistrate după momentul 11 septembrie 2001 au, în acest context, scopul de a spori eficienţa muncii de cunoaştere şi supraveghere a vectorilor potenţiali, contribuind la prevenirea unor noi acte teroriste şi sporind securitatea şi siguranţa individuală a cetăţenilor. Evoluţiile recente arată că vulnerabilităţile specifice societăţilor democratice pot fi diminuate sensibil prin amplificarea mecanismelor de cooperare şi printr-un schimb de informaţii continuu, bine organizat şi direcţionat. Serviciile de informaţii de înaltă calitate reprezintă nucleul central al strategiei contrateroriste, având posibilitatea să afle în avans despre planificarea unor acţiuni, persoanele implicate, armele utilizate, mijloacele financiare şi tacticile de strângere de fonduri, făcând posibile acţiunile de prevenire. Chiar dacă exemplele în acest sens sunt deseori ignorate sau uitate prea repede de opinia publică, acest fapt nu trebuie să ducă la subestimarea valorii aportului serviciilor secrete în lupta dusă contra terorismului.
e-f) Experţii în studii de securitate şi analiştii au consacrat, în
ultimii ani, un efort considerabil analizei fenomenului terorist, identificării
cauzelor şi modului de manifestare a unor grupări şi organizaţii de această
natură. Contribuţiile lor sprijină direct munca tuturor instituţiilor,
structurilor şi organismelor angrenate în cunoaşterea, prevenirea şi combaterea
actelor de terorism. Totodată, studiile şi cercetările dedicate acestui domeniu
au ajutat la înţelegerea mai profundă a caracteristicilor societăţilor
islamice, a valorilor specifice acestora, arătând că fenomenul terorismului
este periferic Islamului şi perverteşte fundamentele sale axiologice. Din ce în
ce mai mult, devine evident faptul că teroriştii nu au patrie, religie sau
cetăţenie precisă, singura lor doctrină fiind aceea a violenţei şi a urii.
Problematica prevenirii şi combaterii terorismului, abordată multidimensional,
a favorizat şi reluarea analizei critice a unor inechităţi de ordin social şi
fenomene cu care se confruntă societăţile moderne: multiculturalitatea,
sindromul inadaptării, cultul violenţei şi promovarea subculturii în producţii
media, ghetoizarea unor comunităţi ale emigranţilor în marile aglomeraţii
urbane, ascendenţa grupurilor de crimă organizată ş.a. Concluzie: În acest cadru, cercurile academice şi ale specialiştilor sunt chemate să conştientizeze, prin activitatea lor, societatea civilă, cetăţenii, asupra riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi, a complexităţii efectelor unor fenomene ce se manifestă în era informaţională şi a globalizării. O responsabilitate majoră revine formatorilor de opinie din mass-media şi altor comunicatori care, prin mesajele transmise, pot atenua sau, dimpotrivă, pot spori anumite vulnerabilităţi, creând stări şi atitudini care încurajează sau descurajează intenţiile şi planurile unor terorişti. Consimţământul şi sprijinul populaţiei sunt decisive în aplicarea unor politici de securitate şi antiteroriste eficiente, iar componentele cheie ale strategiilor şi acţiunilor contrateroriste trebuie continuu adaptate la tipurile de ameninţări cu care se confruntă fiecare stat democratic. Dezbaterile despre protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale[13], cele privitoare la misiunile şi rolul serviciilor de informaţii, la combaterea dezinformării sunt căi prin care membrii societăţii înţeleg mai bine faptul că serviciile de informaţii au rolul de anticorpi şi de barieră de protecţie în faţa unor ameninţări deseori invizibile sau greu perceptibile, datorită caracterului clandestin al acţiunilor crimei organizate şi grupărilor teroriste ori al altor vectori ale căror activităţi afectează securitatea statului şi a fiecărui cetăţean sau comunităţi.
2) Serviciul Român de Informaţii –
autoritate naţională în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului În noul context generat de momentul 11 septembrie, Serviciul Român de
Informaţii a fost desemnat la 19.11.2001 de către Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării ca autoritate naţională în materie antiteroristă. Pe acest
fundament, Serviciul Român de Informaţii acţionează în conformitate cu
prevederile Strategiei Naţionale de Prevenire şi Combatere a Terorismului
(aprobată de CSAT în aprilie 2002), care stabileşte obiectivele acţiunii
statului român pe linia prevenirii şi combaterii terorismului. Implicarea Serviciului Român de Informaţii în activitatea de apărare a
societăţii în faţa ameninţărilor terorismului nu poate fi unilaterală. În
calitate de autoritate naţională în materie antiteroristă, S.R.I. acţionează
independent, dar şi în cooperare, pentru prevenirea şi descurajarea oricăror acţiuni ale organizaţiilor
teroriste străine, cu reprezentare în România, de natură să pună în pericol, în
actuala conjunctură, atât securitatea internă, cât şi a altor state. În baza Strategiei Naţionale de Prevenire şi Combatere a Terorismului, a
Protocolului General de organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de
Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT), precum şi a Legii nr.535 din 25.11.2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului, Serviciului Român de Informaţii
îi revine rolul de coordonator tehnic al SNPCT. Acesta reprezintă mecanismul de asigurare, organizare şi desfăşurare,
într-o viziune unitară, atât al cooperării interinstituţionale, destinate
optimizării cadrului normativ operant în materie antiteroristă, cât şi al
conlucrării şi realizării unui schimb permanent de informaţii, necesare prevenirii
producerii de acţiuni teroriste pe teritoriul României. În raport cu atribuţiile ce-i revin, în calitate de coordonator tehnic al
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, Serviciul Român
de Informaţii acţionează pentru: - funcţionarea, la parametri de intensitate şi
eficienţă maxime, a structurilor angrenate direct în prevenirea şi combaterea
terorismului, printr-o abordare ofensivă a spectrului de ameninţări
transfrontaliere adiacente sau asociate terorismului; - optimizarea relaţionării cu celelalte instituţii
din sistemul de securitate naţională, precum şi cu structurile omologe din
statele democratice, în vederea promovării intereselor fundamentale de
securitate naţională şi, în acelaşi timp, a susţinerii implicării active a României
în crearea unui climat adecvat de securitate la scară regională şi
euroatlantică; - redimensionarea structurii şi obiectivelor în
domeniul antiterorism, potrivit direcţiilor prioritare definite în baza
conceptelor de planificare strategică, care impun mai buna asumare a competenţelor
şi promovarea unei concepţii integrate la nivel naţional şi, în paralel, în
domeniul cooperării externe. În conformitate cu reglementările naţionale în materie şi cu angajamentele
internaţionale ale ţării noastre convergente standardelor NATO şi ale Uniunii
Europene, Serviciul Român de Informaţii, prin structurile sale specializate,
acţionează constant pentru iniţierea, derularea ori sprijinirea, prin
activităţi specifice, a demersurilor României destinate racordării active la
campania antiteroristă internaţională. Eficienţa măsurilor întreprinse în acest
context este dată de valorificarea superioară a contribuţiei Serviciului Român
de Informaţii la susţinerea specifică a acţiunii de parteneriat extern în
problematica antiteroristă, de interes comun pentru România, pentru statele
euroatlantice, ţările vecine şi cele din Balcani, având ca finalitate
prevenirea oricăror acţiuni teroriste, indiferent de aria de derulare, de
obiectivele ori ţintele acestora. Din această perspectivă, Serviciul Român de Informaţii,
în calitate de autoritate naţională în materie antiteroristă şi de coordonator
tehnic al Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, îşi
orientează eforturile în direcţia realizării următoarelor obiective prioritare: - evaluarea vulnerabilităţilor şi a riscurilor generate de evoluţiile actuale şi de perspectivă ale dinamicii fenomenului terorist şi ale campaniei antiteroriste internaţionale; se urmăreşte creşterea capacităţii de răspuns, prin măsuri de ordin legislativ (inclusiv sub aspectul asigurării necesarului de resurse umane şi materiale), a entităţilor din cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului; - identificarea şi prevenirea oricăror manifestări, din sfera terorismului, de natură să aducă atingere intereselor de securitate ale României, la nivel regional şi/sau internaţional; - eliminarea vulnerabilităţilor şi surselor de risc în plan terorist, care ar putea aduce atingere, în mod direct sau indirect, intereselor României sau ale statelor care participă la coaliţia antiteroristă internaţională; - asigurarea
schimbului permanent de date şi informaţii, la nivelul instituţiilor din cadrul
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în scopul
eficientizării capacităţii de prevenire a eventualelor riscuri şi ameninţări
iminente, de natură teroristă, la adresa stării de siguranţă naţională; - continuarea măsurilor pentru implementarea unor reglementări juridice internaţionale în domeniul combaterii terorismului, îndeosebi a celor care vizează regimul de sancţiuni impuse de Consiliul de Securitate al ONU şi a celor impuse de Poziţia comună a Consiliului Uniunii Europene referitoare la extinderea listei Uniunii Europene cu persoane şi organizaţii teroriste, implicate în iniţierea unor atentate teroriste; - armonizarea reglementărilor în domeniul cooperării regionale pe linia luptei împotriva terorismului, avându-se în vedere inclusiv regiunea Mării Negre; - dezvoltarea raporturilor de cooperare cu serviciile de informaţii partenere din ţările vecine, zona balcanică şi statele occidentale, în special cu cele membre ale Alianţei Nord - Atlantice, în scopul combaterii terorismului şi a altor ameninţări asimetrice. Concluzii finale: ● Campania globală împotriva terorismului necesită o
stare de vigilenţă şi de acţiune constante, iar coordonarea la nivelul
diferitelor agenţii naţionale sau ministere, civile ori militare, este extrem
de importantă în obţinerea unităţii eforturilor în acest mediu complex. Combaterea
terorismului necesită un sistem funcţional, bazat pe cooperare şi parteneriat,
format din instituţii care se sprijină reciproc: ONU, NATO, OSCE, Consiliul
Europei, Uniunea Europeană şi alte organisme regionale. ● Statele democratice trebuie să rămână unite în lupta
pentru o cauză comună şi să-şi manifeste solidaritatea în combaterea
terorismului. În acest scop, trebuie create şi dezvoltate canale solide de
schimb de informaţii, prevenire şi acţiune destinate combaterii activităţilor
teroriste. ● Dintre punctele importante asupra cărora trebuie să se ajungă la un acord comun, în noul cadru de după momentul 11 septembrie 2001, ar putea fi menţionate următoarele: terorismul nu are graniţe, este transnaţional; terorismul nu are scuză, întrucât nici o motivaţie nu poate sprijini folosirea violenţei asupra unor ţinte nevinovate; combaterea terorismului trebuie să se desfăşoare într-un cadru legal, naţional şi internaţional; riposta antiteroristă trebuie să fie proporţională cu atacul terorist; cei care comit acte teroriste sunt la fel de vinovaţi ca şi acei care sprijină terorismul; combaterea terorismului necesită cooperare la nivel internaţional, precum şi adoptarea de măsuri legale şi poliţieneşti eficiente. ● Examinarea arhitecturii de securitate euroatlantică,
în lumina unui nou cadru de securitate, arată că atenţia este concentrată, în
special, asupra statelor care sponsorizează terorismul şi a măsurilor ce
trebuie adoptate pentru a împiedica pe terorişti să achiziţioneze mijloace
tehnice militare, în special, mijloace care le-ar permite să comită „acte
teroriste catastrofale“. Potrivit Noului Concept Strategic al Alianţei
Nord-Atlantice adoptat în anul 1999, ameninţările transfrontaliere non-militare
sunt catalogate explicit ca ameninţări la adresa securităţii şi a stabilităţii
„spaţiului euroatlantic“. În această categorie intră nu numai globalizarea
ameninţărilor legate de terorism, crimă organizată şi proliferarea armelor de
distrugere în masă, ci şi instabilitatea politică şi economică, recrudescenţa
extremismului etnic, disputele teritoriale şi migraţia ilegală – considerată
drept „vehicul“, factor cauzal ori favorizant pentru toate celelalte tipuri de
riscuri transfrontaliere. ● România se implică activ în prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
transfrontaliere, precum şi a manifestărilor pe care aceasta le alimentează ori
favorizează, îndeosebi în plan terorist. În structurarea demersurilor de
realizare a securităţii naţionale (individuale şi prin cooperare
internaţională), măsurile destinate combaterii acestor tipuri de riscuri şi
ameninţări sunt abordate din perspectivă strategică. În acest sens, ţara
noastră a propus o serie de proiecte referitoare la „pregătirea în comun“,
menite să dezvolte mecanismele comune necesare schimbului de informaţii şi
cooperării în domeniu. Printre obiectivele importante ale acestor demersuri se
numără: împărtăşirea experienţei, la nivel bilateral sau multilateral, în lupta
împotriva terorismului; îmbunătăţirea gradului de conştientizare a riscurilor
la nivelul populaţiei; explorarea noilor posibilităţi de cooperare cu alte
organizaţii internaţionale. ● Cerinţele de contracarare a terorismului vor atrage
noi modalităţi de acţiune – lucru valabil inclusiv pentru schimbul de
informaţii şi avertizare în timp util –, aspect de importanţă majoră al
oricărei strategii. Îmbunătăţirea schimbului de informaţii trebuie să contribuie
la prevenirea accesului teroriştilor, în principal, la armele de distrugere în
masă, precum şi la mai buna protejare a infrastructurilor critice. În combaterea terorismului, cooperarea nu reprezintă doar cea mai bună cale de urmat, ci singura cale eficientă. Lupta comună împotriva terorismului internaţional ar putea beneficia de pe urma unei cooperări mai strânse dintre NATO şi Uniunea Europeană, cele două organizaţii având un caracter complementar în acest domeniu.
[1] Michael N. Schmitt, Counter-terrorism and the Use of Force in
International Law, The Marshall Center Papers, No.5, November 2002, p.1. [2] Romanian Institute of International Studies, Fighting
Terrorism, Bucharest, 2003, p.18. [3] Astfel, majoritatea dicţionarelor includ definirea
politică a guvernării politice din Franţa dintre 1789-1794, cu sistem al
terorii (cfr. Oxford English Dictionary, London, 1990). [4] Terorismul a fost
astfel, pe rând, asociat mişcărilor fasciste şi celei naziste, acţiunilor de
reprimare specifice totalitarismului sovietic, apoi unor acţiuni violente
generate de avântul mişcărilor de eliberare naţională, extinzându-şi treptat
conotaţiile către un atribut caracteristic grupărilor şi organizaţiilor
separatiste, de extremă stângă, precum şi celor bazate pe fundamentalismul şi
radicalismul de inspiraţie religioasă, preponderent islamică. (Terorismul –
istoric, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, p. 19-28). [5] A. P. Schmidt, A.I. Jongman, Political Terrorism,
Amsterdam, North Holland Publishing Company, 1988. [6] Vasile Simileanu, Radiografia
terorismului, Editura TopForm, Bucureşti, 2004, p.35-37. [7] Vezi textul acestora în Romanian Institute of International
Studies, Fighting Terrorism, passim. [8] Au existat încercări de
a considera „terorismul“ o infracţiune care este definită în mod specific fie
în codul penal, fie într-un alt tip de reglementare. De exemplu, Danemarca,
Finlanda, Franţa şi Italia au incriminat, în codurile lor penale, actele de
terorism şi sprijinirea acestor activităţi. Danemarca, Germania, Olanda şi
Marea Britanie au elaborat după 2001 noi acte care includ Legea de combatere a
terorismului, de prevenire a actelor teroriste, infracţiuni care intră sub
incidenţa Legii de combatere a terorismului şi, respectiv, a Legii privind
securitatea şi combaterea criminalităţii şi terorismului. [9] Adoptată în cadrul
Consiliului European de la Bruxelles, pe 12 decembrie 2003. [10] www.ndu.usgov [11] Cfr. „Survival”, vol. 48, nr. 1 (Spring 2006), pag.
35-60. [12] USA PATRIOT Act 2001, adoptată după declararea
stării de urgenţă la nivel naţional (23.09.2001) este un acronim pentru Uniting
and Strenghtnening [13] Vezi „Lumea”, nr.
1/2006, p.22-23, cu privire la aceste dezbateri în Marea Britanie şi SUA. |
