RISCUL AGROALIMENTAR MONDIAL SI CONSECINTELE SALE GEOPOLITICE

Agro-alimentary risk worldwide and its geopolitical consequences. Since ideological barriers were removed by the 1989 events, the economic gaps between the rich North and the poor South have steadily deepened due primarily to disparities in the geopolitical distribution of the Planet’s resources and its population. The present paper attempts to get an insight into the geopolitical consequences of this situation and of some man-induced natural phenomena which have eliminated significant terrains from agricultural production through aridisation, soil degradation by one-culture practices, water resources etc.

Key-words: agro-alimentary risk, economic disparities, resources, population, agricultural production.

Conceptul de „risc agroalimentar” exprima probabilitatea producerii unei catastrofe umanitare ca urmare a penuriei de resurse agroalimentare. Aparent lipsit de importanta în cazul statelor cu economii dezvoltate, riscul agroalimentar reprezita o problema acuta pentru vaste teritorii de pe continentul african si asiatic. Cauzele acestuia pot fi înscrise în patru categorii:

Disparitia barierelor ideologice prin prabusirea „Cortinei de Fier” în 1989, a creat premisele adâncirii clivajelor nord-sud. Fundamentele acestora sunt, evident, economice si au la baza marile discrepante dintre repartitia resurselor si cea a populatiei Planetei. Dintre cei peste 6 miliarde de locuitori, cât numara aceasta în prezent, regiunilor dezvoltate care concentreaza peste ¾ din productia mondiala, le revine doar aproximativ 1 miliard de oameni (circa 17% din total). Aceste decalaje tind sa se perpetueze. Se estimeaza ca la nivelul anului 2050 regiunile dezvoltate, caracterizate prin ritmuri moderate de crestere a populatiei vor concentra doar 15% din populatia Planetei, în vreme ce Asia si Africa vor avea împreuna circa ¾ din totalul populatiei mondiale. Se contureaza astfel amploarea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale ce tinde sa se accentueze mai ales în regiunile deficitare în resurse tehnologice. Cel mai ridicat ritm de frestere al populatiei de pe Glob se preconizeaza a se înregistra în Africa, a carei populatie se va dubla în 2025 fata de 1995. Numai Nigeria va avea în 2050, 339 milioane de oameni, mai multi decât traiau în întreaga Africa în 1950. Etiopia, care controleaza o mare parte din cursul suprior al Nilului, ce reprezinta artera alimentara vitala pentru statele din aval (Sudan si Egipt) îsi va mari populatia de la 62 milioane în prezent, la 213 milioane în 2050 (Brown, 2000).

În acest context, o importanta miza geopolitica o reprezinta managementul potentialului demografic al celor doua „miliardare”: China si India. În 2040 se preconizeaza ca populatia Indiei o va depati pe cea a Chinei; în conditiile în care în aceasta tara se nasc zilnic peste 50 000 de copii, populatia sa va creste cu peste 600 milioane de oameni, mai multi decât traiesc în prezent în S.U.A. Rezulta, la nivel mondial, trei macroregiuni critice, de maxima presiune demografica asupra ecosistemelor naturale:

1. Subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh), cu o suprafata de peste 4,23 milioane km², ce concentreaza în prezent circa 1,3 miliarde de oameni. Densitatile cresc pâna la peste 800 loc/km² în Câmpia Gangelui si în Delta Gange-Brahmaputra (825 loc/km²în Bangladesh) si scad în zonele montane din nord. Ritmul de crestere al populatiei este mai accentuat în vest (Pakistan – 2,8%), în vreme ce în India si Bangladesh, acesta variaza între 1,6-1,7%. Corespunzator, fertilitatea, exprimata în numarul de copii/femeie, înregistreaza aceeasi variatie spatiala, între 5,03 în Pakistan si 3,11 – 3,13 în India si Bangladesh. Agricultura reprezinta principala ramura a economiei care polarizeaza peste 2/3 din populatia activa.

2. Marea Câmpie Chineza situata între litoralul Marii Galbene si al Marii Chinei de Est în partea de rasarit, Muntii Taihan si Tin Lin la apus, Muntii Huai-Yang si prelungirile nord-estice ale Muntilor Chinei de Sud la miazazi, se întinde pe aproape 1100 km lungime (de la nord la sud) si pe o latime care în partea central-sudica depaseste 700 km (Ianos, Iacob, 1989). Densitatea populatiei depaseste 1000 loc/km², în aceasta parte a Chinei aflându-se cele mai mari concentrari urbane – 28 de orase cu peste 100 000 locuitori, dintre care 6 cu peste 1 000 000 locuitori. Umanizarea câmpiei se pierde în istorie, în acest spatiu aparând una dintre cele mai vechi si mai puternice civilizatii agricole ale lumii. Corespunzator, cu cele 377,5 milioane tone de cereale obtinute în sezonul 2003-2004, China detine primul loc în lume, asigurând 18,2% din productia modiala de cereale 1 .

3. Africa, caracterizata la rândul sau prin mari contraste teritoriale, datorate potentialului natural, conditiilor climatice si implicit al gradului de locuire. În cadrul continentului african se evidentiaza doua subzone de maxima presiune antropica:

Valea si delta Nilului, cu densitati de peste 1000 loc/km², concentreaza circa 98% din populatia Egiptului si o buna parte din cea a Sudanului. În aceasta câmpie, lata de circa 20 km, ce apare în plin desert, viata pulseaza de peste 4000 de ani. În nord, cu circa 160 km înainte de varsarea în Mediterana, se formeaza Delta Nilului, cu o suprafata de peste 20 000 km². Mâlul deosebit de fertil care a contribuit la formarea sa si care se depune în urma revarsarilor anuale, este cel care contribuie la refacerea periodica a ecosistemului. Presiunea antropica, în crestere, tinde sa atinga punctul critic.

Litoralul Golfului Guineei si Câmpia Nigeriei. Axa hidrografica vitala pentru aceasta regiune este Nigerul, care a format în cursul inferior o imensa delta în forma de evantai, de peste 28 000 km². În pofida densitatilor mai reduse de populatie (200 – 400 loc/km²) zona se caracterizeaza printr-o crestere demografica accentuata (în jur de 3% pe an), iar fragilitatea ecosistemului este amplificata de poluarea datorata extractiei de hidrocarburi.

Analizând regiunile de maxima concentrare demografica, pot fi evidentiate câteva caracteristici comune:

Toate s-au dezvoltat în jurul unei axe hidrografice, ce a constituit de-a lungul timpului sursa vietii, coloana vertebrala a întregii activitati umane, atât prin rolul sau de resursa agricola (apa pentru irigatii; mâlul aluvionar, ca fertilizant natural al solului), cât si prin functia de transport si comunicatii. Egiptul si civilizatia sa, este, asa cum însusi Herodot afirma acum mai bine de 3000 de ani, „un dar al Nilului”; civilizatia mesopotamiana si primele nuclee urbane (Ur, Uruk, Eridu, Nippur sau Babilon) ce au aparut în mileniul III î. Chr sunt legate de câmpia fertila dintre vaile Tigrului si Eufratului; nucleul civilizatiei indiene s-a cristalizat în câmpiile fertile din jurul Indusului, Gangelui si Brahmaputrei, iar civilizatia chineza în câmpiile aluvionare din jurul vailor Huanghe si Changjiang.

Fluviile au asigurat reconstructia naturala a ecosistemelor, în conditiile unei economii agrilole de tip autarhic si a unei presiuni demografice relativ constante. Dar tot ele au fost sursa unor inundatii catastrofale ce au compromis recolte întregi si au facut mii de victime. În anul 1955, cele mai multe râuri din India au stabilit cote record, provocând inundatii catastrofale soldate cu zeci de mii de victime si pagube materiale imense. Au fost distruse 29 000 de sate înregistrându-se peste 45 milioane de sinistrati în India si Pakistan. În 1968, inundatiile catastrofale au recidivat în Bengalul de Vest înregistrându-se 150 000 de morti, 8 milioane de hectare acoperite cu apa si peste 10 milioane de sinistrati. Indusul, Gangele si Brahmaputra s-au revarsat din nou în 1971, 1974, 1975 si 1976, inundând zeci de milioane de hectare si facând sute de mii de victime. Inundatiile au culminat în 1978 când a ramas izolata Calcutta, fiind înregistrati peste 30 milioane de sinistrati, zeci de mii de morti si imense pagube materiale. Marea câmpie chineza a fost confruntata cu inundatii catastrofale în anul 1931 când ploi puternice au provocat revarsarea fluviului Yangtze, care a afectat vietile a 60 milioane de oameni, provocând câteva milioane de morti prin înec si înfometare. Inundatii catastrofale s-au mai produs în China si în vara anului 1954 punându-se în pericol cei 1800 km de diguri si principalele baraje (Petrescu, 1993). În pofida tuturor acestor distrugeri, ecosistemele s-au refacut de fiecare data, evidentiindu-se un echilibru relativ stabil între capacitatea de suport a acestora si presiunea antropica la care au fost supuse. Totodata, arterele hidrografice au constituit principalele axe de transport, în conditiile unei infrastructuri de comunicatii deficitare, favorizând aparitia de-a lungul acestora a unor puternice formatiuni statale medievale. Însusi aparitia primelor cnezate si voievodate românesti si a judetelor de mai târziu, a fost o consecinta a polarizarii populatiei de-a lungul unor axe hidrografice, fapt demonstrat si prin toponimia lor (Olt, Arges, Dolj, Gorj, Ialomita, Dâmbovita, Mures, Bistrita, Suceava, Timis, Caras etc).

¹ Sursa: L’Etat du Monde, 2005, Ed. La Découverte, Paris.

² Gary Gardner, Conservarea resurselor agricole, în vol. „Probleme globale ale omenirii. Starea Lumii, 1996”, Ed. tehnica, Bucuresti, coord. Lester R. Brown.

Solurile fertile, constituie cea de-a doua caracteristica esentiala a regiunilor în care s-au dezvoltat de-a lungul timpului marile concentrari de populatie, fertilitate datorata tot apei curgatoare. Câmpiile aluvionare sau deltaice au constituit leaganul marilor civilizatii antice (egipteana, chineza sau mesopotamiana). Fertilitatea solurilor, favorizata de revarsarile periodice sau de irigatii constituie principalul indicator al viabilitatii activitatilor agricole si implicit al gradului de asigurare cu resurse de hrana, conditie esentiala pentru o crestere demografica sustenabila. Cresterea demografica imprima însa o presiune tot mai mare asupra ecosistemelor naturale, concretizata prin cel putin doi vectori de influenta majora:

→ practicarea intensiva a monoculturilor, în discordanta cu capacitatea de refacere a ecosistemelor ce duce în timp la fragilizarea acestora si la scoaterea lor din circuitul agricol, cu consecinte negative asupra productiei agricole si implicit asupra gradului de asigurare cu resurse de hrana. Este cauza aridizarii zonei Sahelului sau a catastrofei ecologice din bazinul lacului Aral. Daca efectele în plan ecologic se manifesta pe termen lung si au consecinte dezastruoase, cele economice au o actiune de scurta durata si, dincolo de o relativa ameliorare a calitatii vietii conduc nu înlatura fragilizarea economiei, fenomen exprimat printr-o mare dependenta a agriculturii de factorul climatic, monoproductie si, implicit, monoexport.

Sursa: Conti, S. et al. (1993), Geografia economica generale, Ed. Bompiani, Milano.

→ scoaterea din circuitul productiv agricol a unor importante suprafete prin schimbarea modului de utilizare a acestora. Urbanizarea, ca o consecinta directa, cumulata, a exploziei demografice si expansiunii industriale este principala vinovata de scoaterea din circuitul productiv agricol a unor importante suprafete. Daca Africa si America Latina pot suporta urbanizarea si industrializarea fara o pierdere majora de terenuri agricole, în schimb pentru Asia acest lucru nu este posibil (Brown, 1996). Se apreciaza ca urbanozarea în crestere a Asiei ar putea înghiti de doua ori echivalentul terenurilor cultivate si necultivate luate la un loc. Hong-Kong-ul, Singapore, Coreea de Sud si Taiwanul si-au vazut suprafetele cultivate cu cereale scazând cu peste 20% între 1980 si 1994, în timp de în Asia de Sud-Est s-au pierdut în total aproape 10% (Feder, Keck, 1995). Jawa pierde anual pentru urbanizare aproape 20 000 hectare, suficiente pentru a cultiva orez pentru circa 378 000 de indonezieni. În China, industrializarea din ultimele doua decenii a generat peste 200 de orase noi, iar mai mult de 100 milioane de tarani au migrat din zonele rurale în orase în cautarea unui trai mai bun. Numai în perioada 1988-1989, chiar înaintea începutului puternicii cresteri economice a Chinei, zonele rurale au pierdut peste 1 milion de hectare de teren cultivat, din care 16% a fost transformat în scopuri urbane, industriale sau ca infrastructuri pentru acestea.

Pe de alta parte, cresterea necesarului de terenuri agricole determina implicatii negative, uneori chiar catastrofale, asupra ecosistemelor forestiere. Acest semnal de alarma a fost tras înca din 1961 de Josué de Castro care aprecia ca din cei peste 5 milioane de kilometri patrati ai amazoniei, mai putin de 60 000 sunt terenuri aluvionare, singurele cu adevarat roditoare, ce concentreaza peste 80% din populatia regiunii. Prin urmare, defrisarile ar reda agriculturii terenuri slab productive, vulnerabile la eroziune si chimizare. În 1990, raportul ONU asupra degradarii pamântului planetar a scos la iveala faptul ca peste 15% din terenurile agricole degradate între 1945 si 1990 sunt fie degradate ireversibil, fie atât de puternic compromise incât refacerea productivitatii initiale nu ar fi posibila decât prin eforturi ingineresti extreme (Gardner, 1996) 2 . În prezent, ritmul de pierdere a terenurilor fertile se situeaza cel putin la nivelul celui din perioada 1945-1990. Faptul cu adevarat îngrijorator este ca aproape doua treimi din terenurile cele mai degradate se afla astazi în Asia si Africa, exact în regiunile unde necesarul de hrana creste cel mai rapid (Oldman, 1991). În deceniul ’90, recoltele de cereale au crescut cu doar 0,5% anual, valoare sub o treime din ritmul anual de crestere al poulatiei.

Surse: Worldwatch Institute, bazat pe The Extent of Human-Induced Soil Degradation, din L. R. Oldeman et al., World Map of the Status of Human-Induced Soil Degradation, Wogeningen, Olanda: U.N. Environment Programme si International Soil Reference and Information Centre.

^*Include exploatarea vegetatiei pentru uz domestic (133 milioane hectare) si activitati bioindustriale, precum si poluarea (22 milioane hectare).

Angola, Rwanda, Burundi, Congo, Uganda, Etiopia, Eritreea sunt doar câteva dintre punctele fierbinti ale Africii Negre cu sute de mii de victime. Conflicte identitare si separatiste, lovituri de stat, toate sub auspiciul luptelor pentru putere dintre fractiunile tribale locale. Dar ce presupun aceste lupte pentru putere, în tari confruntate cu o foamete generalizata, în care PNB-ul scade în anumite regiuni pâna la sub 100 USD/loc ? Evident, puterea înseamna în primul rând gestionarea resurselor, în primul rând a celor de hrana. Seceta din Sahel, din Cornul Africii sau din zona Marilor Lacuri Africane, diamantele si mineralele neferoase din regiunea congoleza Shaba, petrolul negerian sau cel sudanez genereaza clivaje concretizate sub forma tensiunilor interetnice. Recrudescenta terorismului, fundamentalismul religios, criminalitatea organizata, pirateria maritima din largul coastelor Cornului African, a Golfului Guineei sau cea din apele teritoriale ale Indoneziei, constituie tot atâtea fatete ale aceluiasi flagel: SARACIA.

Surse: *** (1998), Clipa 2000, vol. I, editata de Lumea Magazin, p. 204 , Erdeli, G., Braghina, C., Frasineanu, Dr. (2000), Geografie economica mondiala, Ed. Fundatiei „România de Mâine”, Bucuresti, Iatu, C., Muntele, I. (2002), Geografie economica, Ed. Economica, Bucuresti.

Istoria omenirii este împletita cu istoria agriculturii, iar geopolitica este, în ultima instanta, o ecuatie complexa între productie si consum. Marile civilizatii au aparut si s-au dezvoltat în areale favorabile productiei, în regiuni cu o mare biodiversitate genetica, care detin si o mare concentratie de germeni plasmatici importanti pentru agricultura moderna si pentru productia agroalimentara mondiala: Bazinul Mediteraneean, Marea Câmpie Chineza, India, Indochina, Platourile Andine, Asia Centrala, Asia Mica, Masivul Etiopian etc. Bazinul Mediteraneean a fost martorul unor veritabile succesiuni de civilizatii: egeeana, elenistica, ulterior feniciana si romana; în Câmpia Chineza si India s-au dezvoltat dele doua mari civilizatii agricole ale Asiei medievale; de Asia Centrala sunt legati germenii expansiunii mongole; de Asia Mica, Orientul apropiat si Mijlociu, vechea Mesopotamie si Persia, iar la polul opus, în Indochina, Marele Regat Kmer. Masivul Etiopian a constituit nucleul Regatului Aksum, ce îngloba în perioada sa de maxima expansiune (sec. IV-V) si sud-vestul Arabiei, iar în platourile andine s-au dezvoltat marile civilizatii precolumbiene: maya, azteca si inca... Masura viabilitatii acestor nuclee a constituit-o gradul de asigurare cu resurse de hrana, care a influentat nemijlocit dezvoltarea tehnologiilor, a artei si, nu în ultimul rând, explozia demografica si efectul de feed-back a acesteia, presiunea asupra ecosistemelor naturale.

Pentru miliarde de locuitori ai emisferei nordice, asigurarea hranei se reduce la un imens si complex mecanism de relatii care aduce alimentele din toate colturile lumii în suprmarket-urile de cartier. Temerile malthusiene de la începutul secolului al XIX-lea datorate cresterii în progresie geometrica a populatiei au fost depasite prin noile tehnologii aplicate în agricultura. Chiar daca si astazi numeroase tari sufera înca de foamete, este limpede ca noile tehnologii agricole pot sustine ritmul cresterii populatiei pentru înca o lunga perioada de timp. Acestea au generat însa alte probleme, cu mult mai complicate decât cea pe care a identificat-o Malthus.

Infrastructura deficitara constituie, dupa opinia noastra, cel mai important factor restrictiv, ce limiteaza accesul la resurse a milioane de oameni din tarile lumii a treia. Autarhia economica, agricultura de subzistenta practicata pe spatii întinse în Africa si Asia sunt, înainte de toate, consecinta unei slabe infrastructuri economico-sociale si de comunicatii. Datorate fie saraciei endemice, mostenita din perioadele coloniale, fie conditiilor naturale ce limiteaza considerabil gradul de accesibilitate, fie, în cele mai multe cazuri, unor razboaie civile sau conflicte armate prelungite, deficientele de infrastructura împiedica accesul unor categorii întregi de populatie la cele mai elementare servicii sociale si la resurse de baza, indispensabile traiului uman.

Schimbarile climatice globale, cel mai mediatizat flagel al începutului de mileniu, are implicatii directe asupra restrângerii suprafetelor agricole. Topirea calotelor glaciare ca urmare a efectului de sera ar conduce la ridicarea nivelului Oceanului Planetar si la inundarea unor vaste suprafete agricole din Bangladesh, Olanda, China sau Louisiana. Efectul ar putea fi, pe lânga scoaterea din circuitul agricol productiv a unor importante suprafete, redimensionarea si reorientarea fluxurilor comerciale. Aridizarea climei Sahelului duce la înaintarea continua a desertului catre sud si la restrângerea savanei, cu consecinte devastatoare asupra faunei, dar si asupra agriculturii de subzistenta practicata de populatia locala. În Asia Centrala, ecosistemul Aralului, a patra mare continentala a lumii a fost grav perturbat datorita unui proiect de irigatii, conceput gresit, prin care se dorea cultivarea bumbacului în plin desert. Apa a secat, linia malului s-a retras cu aproape 40 de kilometri, iar activitatile piscicole ce constituiau odinioara ocupatia de baza a populatiei locale sunt acum total compromise. Este un exemplu tipic în care gestionarea nerationala a resurselor a amplificat tendinta generala de aridizare a climei, conducând la o adevarata catastrofa ecologica.

Deseurile si gestionarea acestora. Tarile industrializate sunt responsabile pentru mai mult de 90% din cele 400 milioane de tone de deseuri periculoase produse pe Glob în fiecare an. Torentul de gunoaie, atât din domeniul menajer, cât mai ale industriale, necesita continuu identificarea celor mai adecvate tehnologii de depozitare si neutralizare. Tot mai adesea, aceste tehnologii sunt guvernate de factorul financiar, iar cea mai ieftina „tehnologie” pare a fi exportul deseurilor periculoase în tarile sarace. În acelasi timp, tarile în curs de dezvoltare au deja problemele lor proprii cu deseurile, în special în orasele mari în crestere. În Cairo, de exemplu, nu este ceva neobisnuit sa vezi gunoiul dus pe terasele caselor pentru a se descompune la soare. În multe orase din aceste tari, deversarile netratate curg liber în santurile strazilor, iar o mare parte din populatie îsi asigura traiul zilnic scormonind în muntii de gunoi. La începutul anului 1991, aceste conditii au dus la o masiva epidemie de holera în Peru si în zonele apropiate din tarile vecine. Spre toamna, aceasta boala transmisa prin gunoaie a ajuns pâna în Mexic, câteva cazuri semnalându-se chiar si pe coasta Texas-ului. În Filipine, un munte de gunoi dintr-o suburbie a Manilei a devenit un fel de oras al deseurilor, cu peste 25.000 de oameni locuind în colibe de carton ridicate pe prajini înfipte în mormanul urias de gunoi. La rândul sau, China favorizeaza importul deseurilor periculoase, pentru a le depozita în Tibet.

Insecuritatea resurselor genetice. Biotehnologiile creeaza mereu noi varietati de culturi cu performante îmbunatatite ca uniformitate, productivitate si chiar rezistenta naturala la boli si daunatori. Însa acestea devin repede vulnerabile la inamicii naturali cu evolutie rapida, câteodata în numai câteva sezoane. Desi rezistenta genetica este reîntarita mereu cu gene noi care sunt altoite pe varietatile comerciale la câtiva ani, multe dintre genele refacerii vitalitatii culturilor exista numai în stare naturala. Istoria recenta abunda în situatii care demonstreaza cât de severa a devenit aceasta amenintare strategica pentru resursele de hrana. În 1970, S.U.A. au suferit pierderi devastatoare în recolta de porumb atunci când filoxera frunzei de porumb din sud a profitat de o trasatura care fusese inclusa uniform, în toate culturile de porumb, pentru a simplifica manipularile genetice. La începutul anilor ’90 guerilele maoiste ale Caii Luminoase din Peru au atacat Centrul International pentru Cartofi din Anzii peruvieni, amenintând astfel continuitatea viabilitatii a peste 13.000 specimene din colectia mondiala de cartofi si implicit a sistemului care depinde de acestea. Un alt exemplu: o parte a colectiei mondiale de plasma germinativa de grâu a trebuit sa fie evacuata din Siria în 1991, chiar înaintea începerii razboiului cu Irakul, iar o colectie de seminte din Etiopia a fost amenintata de razboiul civil din acelasi an (Gore, 1995). Tot în S.U.A., din toate varietatile de legume enumerate de Departamentul Agriculturii în 1900, nu au mai ramas decât 3%.

Brown, L. (coord.) (1989-2006), Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnica, Bucuresti.

Bran, Florina, Dincu, I. (1994), Ecologie generala si protectia mediului, Ed. A.S.E., Bucuresti.

Castro, Josué de (1965), Geografia foamei, Ed. Politica, Bucuresti [Josué de Castro, Geografia da Fome, Editora Brasiliense, São Paulo, 1961].

Chitu, Maria, Ungureanu, Al., Mac, I. (1983), Geografia resurselor naturale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Erdeli, G., Braghina, C., Frasineanu, Dr. (2000), Geografie economica mondiala, Ed. Fundatiei „România de Mâine”, Bucuresti.

Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populatiei, Ed. Corint, Bucuresti.

Feder, G., Keck, A. (1995), Increasing Competition for Land and Water Resources: A Global Perspective, Banca Mondiala, Washington, D.C.

Giurcaneanu, C. (1982), Terra – izvor de viata si bogatii, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Gore, A. (1995), Pamântul în cumpana. Ecologia si spiritul uman, Ed. Tehnica, Bucuresti.

Matei, H. C., Negut, S., Nicolae, I. (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. a IX-a, Ed. Meronia, Bucuresti

Oldman, L. R. (coord.) (1991), World Map of the Status of Human – Induced Soil Degradation: An Explanatory Note, Centrul International pentru Informatii si Date despre Solul Lumii si Programul de Mediu al ONU, Nairobi.

Petrescu, I. (coord.) (1993), Terra – catastrofe naturale, Ed. Tehnica, Bucuresti.

Rusu, E. (2003), Geografia continentelor. Asia, Ed. Didactica si Pedagogica RA, Bucuresti.

Rusu, E., Hârjoaba, I. (1995), Geografia continentelor. Africa, Ed. Didactica si Pedagogica RA, Bucuresti.

* * * (1998-2000), Clipa 2000, vol. I – III, editat de revista „Lumea Magazin”, Bucuresti.