CRIZA,  ACTORII GLOBALI SI NOUA ORDINE   GESTIONAREA SITUATIILOR CRITICE   - vulnerabilitati si riscuri -

        Moto:„Globalizarea este noua forma de comunism”(Al. Paleologu)

       Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU 

Nu trebuie nici sa ne sperie, nici sa ne surprinda curentul planetar (poate fi acceptat si întelesul direct al termenului curent: taifun, vijelie etc.) numit globalizare. În epoca sclavagismului grec si roman se promova „en gros” ideea „cetateniei universale” si conceptia potrivit careia patria e lumea întreaga, iar omul cetatean al ei. Asa a aparut cosmopolitismul (sistem care evidentiaza apartenenta la mai multe culturi, mai multe tari sau chiar toate tarile, adica universal), asa s-au nascut orasele cosmopolite, precum marile metropole americane în care s-au amestecat, amalgamat, interferat nationalitati, limbi, obiceiuri, etnii etc., dar, totodata, s-a creat si un sens degenerativ de inspiratie stalinista, cosmopolitul fiind cel ce se ploconeste, admira, râvneste tot ce-i strain, adica ce e în afara lumii comuniste dirijate de la Kremlin careia trebuia sa-i fie… strain cosmopolitismul.

Azi, a fi cosmopolit înseamna a accepta ca globalizarea exista, ca si timpul, este ireversibila, adica trecatoare, are durata (desi nu e eterna, are caracter istoric) si ramâne unidimensionala (ca dimensiune a progresului socio-uman, desigur) într-un mediu dat.

Într-un amplu intervin, Alexandru Paleologu spune: „Globalizarea este o nenorocire care survine din cauza ca planeta e mica”, asemuind-o cu neo-comunismul, asa cum pe terorist îl asemuieste cu „un patriot care nu are mijloacele de a se opune agresiunii si caruia i se refuza drepturile razboiului.”  În aceeasi carte, Neagu Djuvara transeaza: „Cred ca e o eroare de percepere a Uniunii Europene si chiar a globalizarii: lumea îsi închipuie ca va fi vorba de o uniformizare.”

Când Brzezinski a numit, în 1965, ceea ce noi am abrogat în 1989, „stat totalitar” se referea, mai ales la atomizarea statala de extrema dreapta, apusa în 1945 dupa înfrângerea Germaniei Naziste, dar si la experimentul de extrema stânga prabusit odata cu caderea Zidului Berlinului ce a marcat sfârsitul razboiului rece. Un investigator al constructiei statelor si prefigurant al ordinii mondiale a secolului ce deschide noul mileniu, vorbeste de „thatcherism” (european) sau „reaganism” (american) ca noi forme de etatism liberal, fara a se renunta, desigur, la impunerea prin forta care este, asa cum constata Max Weber în 1946, esenta statalitatii, statul însusi fiind, în viziunea creatorului „birocratiei organizationale”, potrivit drept „o comunitate umana care-si revendica (cu succes) monopolul asupra întrebuintarii legitime a fortei fizice pe un teritoriu dat.”

Aceste realitati se estompeaza „reformate” de efortul si efectele globalizarii care framânta (si frisoneaza) planeta, preocupa (si îngrijoreaza) lumea, sunt acceptate (si impuse) ca într-o uriasa piata.

Globalizarea nu trebuie privita nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi si dominatiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai usor. E ceea ce se cheama impunerea culturii dominante, a brandurilor si logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un razboi dur numit concurenta acerba. Asa cum undele hertziene, virusii gripei aviare ori SIDA, viiturile apelor, valurile de poluare, invazia substantelor radioactive nu respecta fiindca nu au granite, tot la fel globalizarea se impune împotriva divergentelor, traditiilor, cutumelor etnice, ritualurilor religioase, asezarii pe glob, vointei unora sau altora. Legea celui puternic devine acquis, oferta si pretul celui puternic înfrânge rabdarea si scumpatatea celui slab,, efectul Zona se propaga zonal, regional, global. (S-a spus si mondial, dar pentru a nu se întelege dominarea lumii – le monde – s-a acceptat dominarea pietei – globul privit ca o imensa reuniune de tarabe într-un bazar… mondializat!)

Fapte e ca, azi, totul se vinde, se negociaza, se schimba. Se cumpara orice: hrana, informatie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scena, orientari politice si politicieni. Desi nu exista se face simtit un guvern si un partid de guvernamânt mondiale. Sau, ma rog, globale, Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sunt usi (intrari/iesiri) ale spatiului global.

De fapt, globalizarea a capatat nume în zilele noastre, dar ea exista (ca preocupare, chiar si ca întruchipare comerciala) din  vremea strabunicilor. Coloniile (cu mâna de lucru ieftina) si comertul profitabil peste mari si tari reprezentau aspecte globale. „Pax romana” – cu ecou în „pax americana” de azi – reprezinta un aspect de efectivitate a globalizarii.

Întrebarea este nu daca sa se accepte ori sa continue efortul egalilor (cu un prinus inter pares, evident!), ci daca se maximizeaza gradul de acces si viteza compatibilizarii tuturor statelor „satului global” la (toate) ofertele (si, desigur, efectele!) globalizarii.

E adevarat ca pe un drum (de fier) ales (sau impus) nu toti pot fi locomotive, chit ca trenul e lung, calea grea, cu urcusuri, curbe, devieri, tuneluri, viaducte, alunecari de teren etc., cum nici vagoane la acelasi garnitura nu pot fi toate statele, dar nici harazirea posibilitatii de a fi calatori sau, cum se spune, parteneri (cu sau fara bilet valabil) în acel expres, având libertatea de a circula… liber, dintr-un cap în altul, de la mecanic la frânar, trecând din vagon în vagon, dar fara putinta de a (mai) coborî ori a schimba (fie si ca acari Paun) mersul trenului, nu este un aspect de moralitate globala, egalitate de sanse, respectarea drepturilor omului, a valorilor democratice si a normelor constitutionale precum independenta, suveranitatea, statalitatea, unitatea, indivizibilitatea, plus a celor nostalgice ca neamestecul în treburi interne, inviolabilitatea frontierelor, egalitatea în drepturi. Noi, esteticii, dedati la experimentul de impact numit globalism gen internationalism proletar, întrajutorare tovaraseasca, tratat de la Varsovia si CAER, suflam, azi, si-n iaurtul oferit de noua orientare cardinala, potrivit careia lumina nu mai vine de la rasarit, ci dimpotriva de la apus.

Actorii esentiali ai globalizarii sunt statele, dar valorile fundamentale ale statului sunt din ce în ce mai vulnerabile.

Sfârsitul Razboiului rece a facut vizibila o noua realitate: existenta statelor slabe sau falite care „au devenit, în mod indiscutabil. Cea mai importanta problema a ordinii internationale”  si care „comit abuzuri în privinta drepturilor omului, provoaca dezastre umanitare, determina valuri masive de emigrare si îsi ataca vecinii”.  Mai mult, gazduind si alimentând terorismul – care a devenit flagel mondial – aceste tari determina tot mai mult recursul la logica imperiala asumata aproape vizibil de SUA. Interventiile umanitare sunt deja depasite, iar experimentul irakian înca neputincios sa ofere concluzii viabile si, desigur, pozitive.

Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitata” sau „asistata” (de inspiratie URSS?) si de tendinta unilateralista a SUA versus principiul „legitimitatii internationale” promovat de europeni, într-o lume a disputelor post – Razboi rece.

SUA, mai mult ca orice stat, este mai individualist – egalitarist – antietatista, promovând un asa-zis exceptionalism, mai ales dupa 11 septembrie 2001. Laissez-ul american asistat este notoriu, în timp de liberalismul teoretic greu aplicabil european reprezinta replica.

Fapt e ca statalitatea s-a degradat, suveranitatea este vulnerabila si se afla la „amurg”, asa încât extensia instabilitatii devine direct proportionala cu necesarul de import de stabilitate globala.

Tot mai des se fac cuvinte aspectele legate de crizele de încredere care temporizeaza eforturile globalizarii. Înca din anii ’70, Jacques Rigaud transa: „Crizele de încredere, de lege, de moravuri alimenteaza dezordinea, în timpul careia renasc temeri, pe care le credeam revolute”.

Cu toate acestea, regionalizarea si globalizarea îsi vede de drum, gestiunea efortului înseamna preventie, eliminare sau evitare prin metode sistemice si procesual-organice, asa încât sa se cladeasca si arhitectura necesara de securitate nationala, regionala, globala, caci în ultimii ani s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei si geopoliticii, lumea bipolara facând loc unui univers fragmentar în care se „nasc” si „renasc” antagonisme de toate categoriile, mai ales când credinta (mai mult sau mai putin fanatica) devine forta de lupta si ideal de a fi.  E adevarat ca violenta continua sa ramâna modus vivendi/operandi pentru multi. Un mare analist al lumii de azi si al „valurilor” prin care a trecut omenirea scrie: „Folosirea violentei ca sursa de putere nu va disparea prea curând. Studentii si protestatarii înca vor fi împuscati în piete, prin toata lumea. Armatele vor continua sa duduie peste granite. Guvernele vor aplica în continuare forta atunci când îsi închipuie ca acest lucru serveste scopurilor lor. Statul nu va renunta niciodata la pusca.”

Asa fiind lucrurile (fenomenele, procesele, imediatetea sociala) înseamna ca sfârsitul Razboiului Rece nu a însemnat si încheierea unei paci durabile, reciproc benefica natiunilor lumii. Dimpotriva, daca vom urmarii epicriza crizologiei contemporane, va trebui sa acceptam o anume doza de scepticism, de îndoiala, daca nu cumva de un pesimism, chit ca unul temperat, care este dat de pericolele focarelor de conflict zonale, de exacerbarea discordiei de tip religios, de tendintele de reactivare a „clauzelor” unui nou razboi rece.

    Cum se stie, recrudescenta, amploarea si „originalitatea” utilizarii violentei de tip militar a inflamat constant climatul international, generând noi focare de criza si conflict, ori reactivând contradictii si revendicari mai vechi. Tensiunile si instabilitatea ultimilor ani, au determinat noi escaladari ale competitiei armamentelor, iar frecventa si profunzimea disensiunilor au facut ca frontiera dintre pace si razboi sa fie, practic, eliminata.

    Paradoxal, în conditiile unui travaliu comunicational fara precedent, a unei lupte acerbe pentru instaurarea încrederii, concordiei, dialogului constructiv, se ascut diferende si se produc incredibile actiuni de forta, se agraveaza starile de încordare, amenintarile si crizele, interventiile „punitive” sau „razboaiele sfinte”, asa încât tot mai multi analisti cred ca miscarea pentru pace – în ciuda estomparii macro-pericolelor nucleare din timpul existentei „cortinei de fier” si a pasilor facuti spre destindere dupa prabusirea comunismului – a ajuns într-un punct critic marcat de evolutia acerba a fenomenului terorist cu „cauze” etnico-religioase, care blocheaza practic orice speranta de concordie, convietuire, convietuire pasnica, armonie planetara, facând loc speculatiilor defetiste si justificarilor unui apropiat cataclism planetar apocaliptic.

    Chit ca dezbaterile polemologice si irenologice care tin cont de prejudecati, versete biblice, tabu-uri, texte patristice, traditii etnice, etice, culturale si, mai ales, de atitudinile democratiilor euro-atlantice, de arhitectura geo-politica zonala, regionala sau globala a structurilor si articulatiilor de securitate planetara, acestea nu contenesc, cautându-se resurse de optimism, metodologii de informare si dialog, jaloane pentru demersuri care sa evite criza, conflictul, confruntarea, catastrofa, colapsul.

    Noile tipuri de violenta (informationala, ascunsa, politica sau psihologica) au schimbat trendul clasic al razboaielor. Apropo de agresiunea psihologica, parafrazându-l pe Mark Twain, un dascal american  spunea ca razboiul psihologic nu e nici psihologic, nici razboi. Avem de-a face cu un conflict mai eficient, care ignora mijloacele violente, „reglementarea prin sânge”, adresabilitatea „intoxicarilor” (folosirea planificata sau programata a întregului spectru de actiuni umane pentru influentarea atitudinilor si actiunilor populatiilor inamice sau neutre, necesare realizarii obiectivelor nationale ) constituind-o, cum am vazut, „audientele – tinta”. Aparent paradoxal, acest tip de razboi se desfasoara si în timp de pace, în situatii de criza sau de conflicte regionale, desi tendintele actuale, când Cortina de Fier a disparut, dar când au aparut noi centri de amenintare, sunt sa se înlocuiasca (în regulamentele NATO, bunaoara) expresia „psychological operations” (inclusiv unul dintre instrumentele sale: propaganda, cu sintagma „information operations”, concept care „rezolva” unele inadvertente de natura sociologica, punându-se mai pregnant în evidenta caracterul pacifist al demersurilor grupurilor (group) ori fortelor (forces) de informatii.

    S-a tot vorbit, încercându-se a se gasi motivatia globalizarii (chiar cu pretul conflictului armat) de „cauzele” – premisa care o impun ca „efect” – scop, între care, cel putin pentru anumite zone planetare (ample si numeroase), „tribalismul” sau „etnicismul primitiv” (esuat în habotnicie sau fundamentalism religios), dar si (mai ales) dependenta economica transfrontaliera, nevoia de resurse, mai ales habituale. Dar aceste justificari ale curentului globalist sunt valabile doar pentru josul unei ierarhii sociale planetare, statele-natiuni dezvoltate cu regim democratic bine conturat, tratând globalizarea potrivit altor coordonate.

Cea mai folosita urare este o formula prin care se ureaza cuiva succes. Or, succesul, se stie, se obtine în urma unei competitii. Învingerea concurentei, înfrângerea opozitiei, rezolvarea conflictului produc succes.

Si razboiul, ca evidenta a unei crize majore, e tot o competitie, un conflict, unul violent, o înclestare pe viata si pe moarte, o conflagratie, la finele caruia beligerantii devin învinsi si învingatori. Succesul, în acest tip de competitie se cheama victorie, care e pecetluita prin tratate ce consfintesc si impun dorita, dar temporara pace.