Pirgu o luase dar spre Posta, noi spre Sarindar. Ceata se

facea tot mai deasa, umezeala mai patrunzatoare. Intraram în

localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Bancii Nationale si

ne aleseram în fund masa, în coltul cel mai ferit. Dar, în acea

seara, prietenul nu era în apele lui: nu povestea, nu bea, nu

fuma. Ofta doar întruna si se stergea la ochi. Dupa ciudata

bucurie ce nici cu un ceas înainte îi facuse nu mai putin ciudata

ocara a Penei, el cazuse întro întristare deopotriva ciudata.

Atât de terciuit nul mai vazusem pâna atunci. Îl pândeam discret,

stind ca în asemenea clipe usurare se afla în destainuire,

simteam ca asa ceva nu era departe.