Ioan Chirila - Portile cerului click

Originele crestinismului click

Portile cerului

O reabordare a teologiei icoanei din perspectiva dimensiunii simbolice si transcendente a actului liturgic

Iconoclasmul societatii contemporane ne revendica pentru realizarea unei rea-bordari a teologiei icoanei, fiindca în aceasta s-ar putea descoperi elementele teologice care ar revela integralitatea dis¬cursului antropologic secularizat de " lux mundi". Golirea discursului antropologic de dimensiunea sa teologica s-a produs în cadrele modernitatii, cu toate ca imaginea a prins teren tot mai mult în comunicarea mediatica, tocmai pentru faptul ca omul modern nu s-a vazut decât în cadrele ori¬zontalitatii, iar transcenderea, ca obiect al contemplatiei, s-a schimbat în visare exprimata în contractualismele scenariilor "science fiction". în acest caz numai o rea¬bordare obiectiva a icoanei, care trebuie privita ca expresie concreta a realitatii unice transcendente, ca prelungire a lumi¬nii, a stralucirii taborice prin om în crea¬tie, datorita potentei sale hristofanice, mai poate reîntregi discursul antropologic cu dimensiunea sa amputata datorita extin¬derii fenomenului de idolatrizare tot mai adânc în constiinta unora dintre contem¬porani. Pentru a întelege acest fapt va propun o scurta incursiune biblica.

Drumul icoanei prin Scriptura

Locuim - e o indiscutabila trivialitate -într-o lume de imagini, unde de altfel însusi fluxul imaginilor ne despoaie poate de un salas în lume si de un acces la ima¬gine. Aceasta situatie întareste suspiciunea iconoclasta: între aceste imagini, indefinit reînnoite fiindca sunt absolut vane, uni¬form necuviincioase în virtutea banalitatii, ce spatiu virgin ramâne oferit eventualei vizibilitati a sfinteniei ?' Acestei întrebari pronuntate de filosoful francez i-a raspuns cu multe veacuri înainte Sf. Apostol Pavel în momentul în care le atragea atentia Corintenilor ca "trupurile lor sunt locasuri ale Duhului Sfânt"2 din care trebuie sa se reveleze în lume sfintenia. Acest început al întelegerii omului ca templu al lui Dumne¬zeu nu poate fi realizat decât în perspecti¬va unei abordari integrale a discursului antropologiei biblice în care sunt strâns legate doua notiuni fundamentale pentru demersul nostru, cea de icoana si cea de sfintenie. Astfel, referatul biblic al Genezei ne spune ca în cadrul sfatului intratrinitar s-a hotarât ca omul sa fie creat " dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumne¬zeu"3. Iar Sf. Ap. Pavel ne zice ca Hristos este " chipul Tatalui"4, atunci despre chip poate fi vorba în sfatul trinitar? Deci, daca spunem ca suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, zicem ca am fost creati " en ikona tou Patros", " en Hristo". Si aceasta pentru faptul ca în Septuaginta termenii folositi la textul Genezei sunt foarte apropiati, chiar si fonetic, de ceea ce exprimam în româneste prin notiunea de icoana. Septuaginta spune: "KO.T sucova riueispav KOU Ka0 ououoaiv", termenul icoana folosit de noi îsi are originea aici, în acest eikona primar. Cred ca este de prisos sa subliniez faptul ca în acest caz el are o dubla relevanta, una pentru Treime -fiind o manifestare divina deschisa vizibi¬lului uman si sesizabila ca sursa a sfinte¬niei autentice - si alta pentru om - fiind o revelare fundamentala privitoare la fiinta umana si la telosul acesteia. Cele doua reali¬tati personale se pot regasi una în cealalta, iar în baza existentei lor ca persoane pot comunica, se pot împartasi reciproc spre sfintire neîncetata. In baza acestei realitati teologice si antropologice se afirma despre perioa¬da edenica a omenirii ca este un timp al comuniunii si al vederii lui Dumnezeu de catre om. Altfel de ce s-ar fi ascuns Adam ?!5 Aceasta ascundere este de fapt închiderea omenirii fata de iconire sau întunecarea iconirii, este începutul revelarii intermediate. Gândirea dogmatica ne vorbeste despre întunecarea chipului în om. Aceasta întunecare trebuie înteleasa ca o tot mai constanta ascundere a omului în spatele materiei, între copacii paradisului, spune Septuaginta, ajungând uneori la divinizarea acesteia. Totusi, peste veacuri, acesti copaci vor deveni transparente ale divinului, porti ale cerului, dar printr-o altfel de lucrare decât cea de tip babelic.

Originele crestinismului

Pentru o istorie a originilor crestinismului

Fiecare considera ca, prin traditie religioasa ori culturala, detine cunostintele esentiale despre istoria foarte timpurie a crestinismului. Pentru unii, aceasta istorie se rezuma la evocarea cîtorva personaje -începînd cu Iisus si ucenicii sai - si a cîtorva întîmplari desprinse din Evanghelii sau din Faptele Apostolilor, la amintirea vreunor vorbe devenite pilde sau a unor stravechi povestiri cu mucenici. Pentru altii, care au citit textele, istoria unui secol si jumatate de crestinism nu poate fi schitata decît urmarind canavaua propusa de aceste texte, cea care a dat nastere traditionalei „istorii sfinte". Si pe buna dreptate, caci nici unii, nici ceilalti nu dispun în fapt de alta informatie decît aceea a documentelor literare produse de crestinismul însusi, fie ca e vorba de scrierile canonice, fie de cele apocrife (din care iconografia ulterioara a oferit privirii, în chip impre-sionant, scenele cele mai emotionante, mai dramatice sau mai încarcate de biruinta). Or, autorii crestini ai acestei epoci nu erau preocupati de grija de a lasa mostenire posteritatii o documentatie cu caracter istoric, ci de a marturisi despre credinta pe care o împartaseau. De altfel, a povesti istoria credintei crestine a fost întotdeauna mai la îndemîna decît a da seama din punct de vedere istoric despre nasterea crestinismului.

Originile crestinismului si cercetarea istorica

„Trebuie sa recunoastem ca exista o problema în legatura cu originile crestinismului, întrucît multi eruditi fac referire la ea." Aceasta declara¬tie, cu care acum saizeci de ani se deschidea cursul de „Istorie a religiilor" la College de France, ramîne actuala. Lucrarile tratînd despre Iisus, despre Pavel, despre lumea în sînul careia s-a dezvoltat crestinismul se înmultesc, sub imboldul descoperirii a noi documente, al unei exegeze din ce în ce mai patrunzatoare sau al formularii unor ipoteze uneori riscante. Totusi, faptul ca începuturile crestinismului înca reprezinta o problema pentru istoricul de azi se explica, fara îndoiala, prin aceea ca, punînd „problema originilor" (a ceea ce Renan numea „strania embriogenie a istoriei radacinilor crestine"), se fixeaza o tinta cu neputinta de atins: „origini", „debut", „nastere" - tot atîtia termeni care dezvaluie o cautare

                                       ORIGINILE CRESTINISMULUI

disperata a unui început absolut, a unei noutati emergente, cu toate ca în loc de întemeiere sau creatie, istoricul crestinismului nu remarca, pe întinderea unei perioade date, decît un ansamblu de fenomene punctuale, extrem de diverse. Punîndu-le în relatie, constata filiatii si modificari, continuitati si schimbari, permanente si transformari - si chiar adevarate metamorfoze -, însa din perspectiva lui de istoric, el nu se gaseste nici¬odata în fata unei înnoiri radicale. Povestea nu e noua si se cunosc prea bine formulele, faimoase la timpul lor, care au încercat sa dea seama despre aceasta pozitie critica. Cea a lui Renan, bunaoara, - „Crestinismul este un esenianism care a izbîndit pe deplin" - este o generalizare peste masura a unei observatii corecte: primul mesaj crestin sta sub semnul curentului apocaliptic iudaic. Butada lui Loisy rezuma si ea o evidenta: „Iisus vestise împaratia si a aparut Biserica". Cu siguranta, însa ca urmare a unei prefaceri îndelungi, careia cine-i cunoaste caile ? Si înca: „Pavel este adevaratul întemeietor al crestinismului", s-a mai sustinut. Cum se explica atunci cvasi-absenta gîndirii pauline timp de cîteva decenii, începînd din secolul I? Insuficienta întelegere din partea celor care o cunosteau? Lipsa - datorata hazardului - de documente sau marturii pe care sa se bizuie o dreapta judecare a fenomenului?

Nu este de mirare, în consecinta, ca istoricul Antichitatii nu vorbeste decît cu prudenta despre crestinism pîna în anul 180 al erei noastre, în masura în care acesta abia pare sa fi existat - si, în orice caz, sa fi cîntarit — în istoria de ansamblu a lumii greco-romane, de-a lungul a mai bine de un secol. Cele cîteva marturii ale autorilor romani (corespondenta lui Pliniu cu Traian, textele unor Tacit sau Suetoniu), mereu invocate, ne infor¬meaza mai cu seama cu privire la atitudinea autoritatilor romane în momentul în care o comunitate crestina sau alta le ridica probleme. Tacit, de pilda, cu putin înainte de anul 120, îi mentioneaza efectiv pe crestini („niste oameni urîti pentru ticalosiile lor, pe care multimea îi numea «crestini»") în evocarea incendierii Romei (în 64) de catre Nero, care le-o imputa, îi judeca si îi executa pentru ea. Scriind Analele dupa mai bine de cincizeci de ani de la evenimente, Tacit cunoaste asadar chiar în vremea sa - ca si Pliniu, cu cîtiva ani mai devreme, în Bitinia - existenta unor grupuri religioase crestine, dar termenii pe care îi utilizeaza în legatura cu ele sînt aceiasi cu cei de care uzeaza alta data pentru a-i discredita pe iudei: „superstitie daunatoare", „nelegiuirile" membrilor si „ura" lor fata de spita umana. într-atît era de greu pentru un roman sa faca, pîna si la acea data, deosebirea între unii si ceilalti!