INFLUENTA GRECO-ARABA

ÎN SECOLUL AL Xiii-LEA SI ÎNFIINTAREA UNIVERSITATILOR

click  pt carte

I. — INFLUENTA GRECO-ARABA

Avîntul filozofic si topologic din secolul al XIH-lea a urmat raspîndirii în Occidentul latin a filozofiilor arabe si evreiesti si, aproape simultan, a ope¬relor stiintifice, metafizice si etice ale lui Aristotel. Activitatea traducatorilor a precedat-o, asadar, si a conditionat-o pe cea a filozofilor si teologilor. înca de la mijlocul veacului al Xll-lea, francezul Raymond din Sauvetât, arhiepis¬cop de Toledo pe la 1126-1151, a pus sa se traduca sau a încurajat traducerea în latineste a unor lucrari ale lui Aristotel, Alfarabi, Avicenna, Gazali si Gebi-rol. Dintre primii traducatori, doua nume ies în evidenta: Dominicus Gundis-salinus, traducator si autor de tratate originale, numit adesea Gondisalvi, si Ibn Daud (Avendeath, Avendauth). îl mai întîlnim si pe un anume Ioan din Spania (Iohannes Hispanus), despre care nu stim daca este sau nu acelasi cu Ioan din Toledo si Ioan din Sevilla, si nici daca aceste nume diferite nu se refereau pur si simplu la Avendeath (Ibn Daud). Munca traducatorilor avea loc în conditii grele. Cînd era vorba de scrieri ale lui Aristotel, traducerile arabe pe care le aveau la îndemîna fusesera facute, la rîndul lor, dupa tradu¬cerea siriaca a textului grecesc; ca sa le traduca în latineste, trebuia gasit ade¬sea un evreu sau un arab care sa le traduca cuvînt cu cuvînt în limba vulgara si apoi sa le retraduca, în cele din urma, cuvînt cu cuvînt în latineste. Tradu¬cerile din Aristotel începute mai tîrziu în Italia, oricît de greoaie pe alocuri, nu puteau sa nu fie mai usor de folosit.

Aceste prime traduceri au avut totusi rolul lor. Astfel, Gerardus din Cre-mona (t 1187) a tradus din araba Analiticele secunde, cu Comentariul lui Themistius, De naturali auditu (Fizica), De caelo et mundo, De generatione et corruptione si Meteorologicele (cartile I—II). Tot lui i se datoreaza — si vom vedea ce importanta hotarîtoare a avut acest fapt — traducerea latineasca a lui Liber de Causis, compilatie neoplatoniana de extrase din Elementatio theologica de Proclos, dar care a fost luata multa vreme drept o opera a lui Aristotel. în Evul Mediu, aceasta lucrare este citata adesea cu titlul de Liber Aristotelis de expositione bonitatis purae, sau, mai scurt, Liber bonitatis pu-rae. în alt loc, îl întîlnim pe englezul Alfred din Sareshel (Alfredus Anglicus), traducator toledan al unor lucrari stiintifice atribuite eronat lui Aristotel, si

INFLUENTA GRECO-ARABA

pe compatriotul lui, Daniel din Morley. Dar traducerile toledane cu cea mai profunda influenta nemijlocita au fost cele facute dupa operele originale ale filozofilor arabi si evrei. Logica lui Avicenna, tradusa de Iohannes Hispanus; apoi, Fizica (Sufficientia), De caelo et mundo, tratatul despre suflet {Liber sextus naturalium) si Metafizica, traduse de Dominicus Gundissalinus, ajutat de Ioan din Spania si evreul Solomon; de la aceiasi traducatori avem Logica, Fizica si Metafizica lui Gazali (Algazel) si Fons vitae de Ibn Gebirol (Aven-cebrol); Ioan din Spania traduce De differentia spiritus et animae, atribuit de cititorii medievali medicului sirian Costa ben Luca (Constabulinus), dar a carui autenticitate nu este absolut sigura; Gerardus din Cremona traduce di¬ferite tratate de Alkindi (mai ales De intellectu si De quinque essentiis) si, probabil, De intellectu de Alfarabi. Acest ansamblu de traduceri a exercitat asupra gîndirii veacului urmator o influenta profunda, durabila si relativ omo¬gena. Prin aceste scrieri, în Occident ajungeau în primul rînd Aristotel al ara¬bilor, adica un Aristotel puternic neoplatonizat, fiind vorba în cazul lui Liber de Causis de neoplatonismul aproape pur al lui Proclos si Plotin.

Preluate, asa cum am spus, din Elementatio theologica de Proclos, cele treizeci si doua de propozitii care alcatuiesc Liber de Causis i-au influentat puternic pe filozofii si teologii din secolul al XIH-lea. Lucrarea era un fel de tratat, fara plan sistematic, despre ordinea ierarhica a cauzelor, pornind de la prima. Cauza a tuturor celorlalte si chiar a cauzalitatii lor, aceasta Prima Cauza este anterioara vesniciei pentru ca este anterioara fiintei însesi si, prin urmare, inteligibilului. Ea este deci de nedefinit, dar e denumita Binele, pen-tru ca este fecunditatea primordiala din care provin toate cîte sînt, si Unul, pentru ca este singura cauza aflata deasupra fiintei si a formelor. în aceasta calitate, ea se deosebeste radical de toate celelalte lucruri, caci tot ce nu este aceasta cauza prima este multiplu si, prin urmare, nu este Unul. Fiinta nu se iveste decît o data cu primul cauzat. Acesta e, de altfel, motivul pentru care se spune ca primul din lucrurile create este fiinta. Aceasta prima fiinta este o Inteligenta pura; este deci simpla, dar nu este Unul, pentru ca, în simplitatea ei, cuprinde totalitatea formelor inteligibile. Sa notam ca doctrina aceasta era un sprijin puternic pentru adeptii tezei Ideilor create, concepute ca non-co-eterne cu Dumnezeu; în cadrul acesteia, într-adevar, Unul e anterior vesniciei, în loc ca Ideile sa apara o data cu fiinta, si posterior Unului. Spunîndu-se ca Inteligenta prima este plina de forme, se exprima tocmai fecunditatea ei in¬teligibila. Acest lucru este valabil atît pentru prima, cît si pentru toate cele a caror cauza este: omnis intelligentia plena estformis1. La rîndul lor, formele cauzate de inteligentele prime dau nastere sufletelor, printre care si sufletului omenesc, fiinta inteligibila de rang inferior, dar care mai pastreaza privilegiul Inteligentelor de a-si întelege direct propria esenta prin modalitatea intelec-1 orice inteligenta are o multitudine de forme (Ib. lat.).