Tragedia greaca Guy Rachet

click  pt carte

CONSIDERATII INACTUALE SI ACTUALE

OARE IN CE MOD un om al secolului XX poate aborda tragedia greaca ? Oare cum se mai poate simti el implicat în problemele pe care aceasta le ridica ? In cele din urma, tragedia greaca ramîne oare numai o sim¬pla curiozitate de erudit sau ne apare drept o realizare eterna, ca o fiinta vesnic vie, o opera care ne mai implica înca în calitatea noastra de oameni ? Iata întrebari pe care trebuie sa ti le pui la începutul unui studiu consa¬crat tragediei grecesti. Desigur, supravietuirea ei timp de douazeci si patru de secole — vom mai reveni asupra acestei idei — ar putea apare ca un raspuns pozitiv. Dar operele, sau mai bine spus cîteva opere ale unor scriitori decadenti minori ai antichitatii, elucubratiile acestor ama¬tori de obscuritate, ale acestor echilibristi ai poeziei, maestri neînsemnati si sterili care voiau cu orice pret sa inoveze, ale acestor Licofroni — contemporani nu întîmplator cu niste Zoili si cu alti critici detractori ai lui Homer — si ai propriilor lor „clasici" — nel-au par¬venit ca o marturie a neputintei epocilor de decadenta. La aceasta întrebare raspund ca atît timp cît vor exista „oameni liberi" în conceptia data de Barres acestui cul-vînt, individualitati afirmate în contrast cu influenta Statelor si a colectivitatilor, atît timp cît va exista o voce care sa se ridice împotriva tiraniilor care strivesc omul, tragedia greaca va ramîne vie si va continua sa gaseasca în noi motivatia acestei supravietuiri. Iar atunci cînd ultimul om liber va dispare, tragediei grecesti nul-i va mai ramîne decît sa moara.

6  / TRAGEDIA GREACA

Dar, înainte de a demonstra lucrurile afirmate — si o mare parte a cartii nu va avea alt scop — mi se pare util sa examinam daca se poate da o definitie a trage¬diei grecesti, a tragediei, fara a medita înca asupra esentei sale despre care se va vorbi în primul capitol al acestui studiu. Sa ne punem însa de acord, de la bun început, asupra termenului de „definitie" : este un joc van al mintii de a pretinde sa înglobezi un întreg ansamblu complex de idei, de fapte sau de elemente disparate, în cîteva fraze bine formulate numite definitie. Sa încer¬cam mai degraba a gasi o linie de forta care trebuie sa apara ca ideea dominanta ¦— sau ca una din ideile do¬minante — ale acestui fenomen care este tragedia greaca, „manifestarea cea mai profunda a geniului elen", dupa Nietzsche.

Ulrich von Wilamowitzl-Moeliendorf a definit trage¬dia greaca drept „un fragment, complet în sine, al le¬gendei eroice, tratat poetic în genul sublim, destinat a fi reprezentat, ca parte integranta a cultului public, în sanctuarul lui Dionysos, de catre un cor de cetateni atel-nieni si de catre doi sau trei actori"  . Avem aici pro¬gramul unei carti despre tragedia greaca, dar îi lipseste orice entuziasm, tocmai acel entuziasm dionysiac, al in¬stinctului dionysiac care, unit cu tîsnirea spiritului apoll-linic, îi apare lui Nietzsche drept origine si esenta ale tragediei grecesti. în acest spirit, vom prefera celebra definitie a lui Aristotel pentru care „tragedia este imi¬tatia unei actiuni alese si întregi, de o oarecare întin¬dere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe ose¬bit dupa fiecare din partile ei, imitatie închipuita de oameni în actiune, ci nu povestita, si care, stîrnind mila si frica, savîrseste curatirea acestor patimi" 2. In aceasta definitie începem sa întrevedem un aspect al spiritului tragediei, actiune (praxis) care da nastere milei si spai¬mei în sufletul spectatorului. Sa nu ne înselam însa, este vorba aici doar despre unul singur dintre meca-nismele tragicului si atunci cînd se pleaca de la un a priori filozofic, meditatia asupra unei asemenea conceptii poate duce la o considerare negativa si complet opusa spiritului grec, creator al tragediei. Acesta este cazul lui Schopenhauer. Pentru el, partea înspaimîntatoare a vietii, nefericirea umanitatii, atotputernicia hazardului si a gre¬selii, înfrîngerea celui drept înfatisate noua în tragedie, duc la devierea vointei noastre de viata : „Ceea ce da tragicului, oricare ar fi forma sa, elanul specific catre sublim — conchide filozoful — este relevarea ideii ca lumea, viata, sînt incapabile de a ne procura vreo satis¬factie reala si prin urmare sînt nedemne de dragostea noastra ; aceasta este esenta spiritului tragic ; el este deci drumul resemnarii" 3. Este adevarat ca, imediat dupa aceea, Schopenhauer recunoaste ca este foarte greu de gasit acest spirit de resemnare exprimîndul-se sau reiel-sind în mod direct din tragedia antica. Lucru foarte fi¬resc ! Acest spirit de resemnare, atît de strain fiintei ac¬tive si întreprinzatoare a grecului antic, nu este decît rezultatul viziunii spiritului resemnat propriu lui Scho¬penhauer însusi si vointei sale de nel-traire, denuntate atît de vehement de Nietzsche.

Conceptia lui Schopenhauer este impregnata de ideea ca esenta tragicului consta în sentimentul de slabiciune pe care omul îl încearca în fata fatalitatii ce apasa asu¬pra destinului sau. Nu fiindca fatalitatea ar lipsi din toate tragediile si nici pentru ca omul nl-ar avea adesea, prea adesea, sentimentul propriei sale slabiciuni, dar toate acestea nu constituie decît un aspect al fenomenu-lui tragic.