Jacques Le Goff

OMUL MEDIEVAL

click  pt carte

Cartea de fata ni-l prezinta pe omul medieval si ne ofera zece profiluri ale acestuia, scrise de zece medievisti actuali de prima marime. însa a existat el oare? Nu este o abstractie, departe de realitatea istorica?

Definitia unei istorii „umane" - singura istorie demna de acest nume - a fost data, acum jumatate de veac, de Marc Bloch si Lucien Febvre, înscriindu-se în ansamblul de cunostinte fundamentale din acest domeniu. Dar istoria „umana" este oare cea a omului sau a oamenilor! Lucien Febvre a raspuns astfel la întrebare: „Omul, masura a istoriei, unica ei masura. Mult mai mult chiar, ratiunea ei de a fi". Dar si: „Oamenii, singurele obiecte ale istoriei - ale unei istorii care nu se intereseaza de cine stie ce om abstract, vesnic, imuabil în esenta si perpetuu identic cu sine, ci de oamenii surprinsi întotdeauna în cadrul societatilor ai caror membri sînt, de oamenii membri ai acestei societati într-o epoca bine determinata a dezvol¬tarii lor, de oamenii dotati cu functii multiple, cu activitati diverse, cu preocupari si aptitudini variate, ce se amesteca toate, se ciocnesc, se contracareaza si sfîrsesc prin a încheia între ele o pace de compro¬mis, un modus vivendi numit viata"1.

Omul si oamenii, oamenii în societatea Occidentului crestin, în principalele lor functii (adica în esentialul si concretul statutului lor social, ale meseriei lor, ale profesiunii lor), în epoca unui diptic medieval — a carui prima fata este cea a prestigiosului avînt al crestinatatii dintre anul 1000 si secolul al XH-lea, iar a doua, cea a unui timp tulbure, numit Evul Mediu tîrziu, unde se învolbureaza împreuna o lume a trecutului în criza si lumea unui nou Ev Mediu, Renasterea —, în sfîrsit, oamenii vii (în conditiile lor de viata, cu credintele si practicile lor), acesta este subiectul cartii de fata.

Omul sau oamenii ?

Cei mai multi dintre autorii acestor profiluri au insistat asupra diversitatii tipurilor de oameni din Evul Mediu pe care le prezentau. Giovanni Miccoli a dorit chiar sa vorbeasca mai degraba despre calugari în general decît despre calugar. Cîte diferente între calugarii provensali (Lerins, Saint-Victor din Marsilia) din secolele al IV-lea si al V-lea, inspirîndu-se din modelul oriental al Parintilor pustiei, si clunisienii de la începutul secolului al X-lea, între irlandezii din secolele al Vll-lea si al VlII-lea si cistercienii din secolul al XH-lea, între sfîntul Benedict si Gioacchino da Fiore! Singuratate sau apos¬tolat, munca manuala sau munca intelectuala, slujirea lui Dumnezeu în rugaciune si oficii liturgice sau slujirea crestinatatii în ordinele militare de calugari-soldati nascuti din cruciada, viata eremitica sau viata manastireasca - cîte alegeri diverse! Si totusi oamenii Evului Mediu au fost foarte constienti de existenta unui tip particular, a unui personaj colectiv, Calugarul. Omul care, individual sau colectiv, se desparte de masa sociala pentru a trai o relatie privilegiata cu Dumnezeu. Sau, dupa una dintre numeroasele definitii medievale ale calugarului: Js qui luget", „Cel ce plînge", plînge peste propriile pacate si pacatele oamenilor si, printr-o viata de rugaciune, de medi¬tatie si de pocainta, încearca sa se mîntuiasca pe sine si pe oameni.

Ocupîndu-se de „orasean", Jacques Rossiaud se întreaba: „Ce au în comun cersetorul si burghezul, canonicul si prostituata, oraseni si unii, si altii ? Locuitorul din Florenta si cel din Montbrison ? Neoci-tadinul dezvoltarii initiale si descendentul lui din secolul al XV-lea ?". Si schiteaza imediat un raspuns: „Nici unii, nici ceilalti nu se pot ignora, caci se integreaza în acelasi mic univers de populare densa care impune forme de sociabilitate necunoscute la sat, un mod de a trai specific, folosirea cotidiana a banilor si, pentru unii, o deschidere obligatorie spre lume". Evident, oraseanul medieval exista pentru ca se opune taranului, este contrafigura lui, într-o opozitie mult atenuata si schimbata în zilele noastre.

Confruntata cu diversitatea conditiilor feminine în Evul Mediu, Christiane Klapisch-Zuber a ales o perspectiva, un punct de vedere: femeia definita concret prin locul si functiile sale în sînul familiei. Iar dincolo de multiplicitatea de niveluri sociale ale familiilor, de îmbunatatirea lenta si contrastanta a statutului femeii în decursul celor cinci secole avute în vedere aici, aceasta s-a lovit întotdeauna de ideologia medievala subiacenta, care face din ea, Femeia, o fiinta înselatoare si ispititoare, cel mai bun ajutor al diavolului, o vesnica Eva incomplet rascumparata prin Maria, o fiinta primejdioasa ce trebuie supravegheata, un rau necesar tocmai pentru existenta si functionarea familiei, pentru procreare si controlarea unui pericol major pentru omul crestin, sexualitatea.

Si, pentru a da un ultim exemplu, Enrico Castelnuovo s-a întrebat în ce fel, de la orfevrierul roman la arhitect, la sculptor si la pictorul de vitraliu gotic, de la miniaturist la Giotto, putem decela expri¬marea, emergenta unei constientizari, de catre creator si de catre societatea pentru si în care creeaza, a personajului ce se va numi mai tîrziu în franceza un artiste (artist).