Mit si religie in Grecia antica

JEAN-PIERRE VERNANT

MIT SI RELIGIE ÎN GRECIA ANTICA

click pe foto pt carte

Cuvînt înainte

Invitat de Universitatea Laval din Quebec pentru a sustine un curs special (matematica si antropologie), profesorul Solomon Marcus îmi scria în octombrie 1992: „Colaborez bine cu antropologii si matemati¬cienii de aici si am fost atras într-o problema care s-ar putea sa va intereseze: formula canonica a mitului, lansata de Claude Levi-Strauss înca din 1953, reluata apoi mereu (în special în cartea sa La potiere jalouse din 1985 se prevaleaza esential de aceasta formula). în cartea sa Antropologie structurale, Paris, 1973 (voi cita paginile din traducerea roma-neasca aparuta la Editura politica în 1978, n.n.), în cadrul discutiei preliminare la prezentarea formulei Le¬vi-Strauss propune o analiza a mitului lui Oedip, analiza celebra în lumea antropologica. Reia analiza acestui mit în La potiere jalouse, reactionînd polemic si la analiza propusa de Freud. Va cer o consultatie: cunoasteti în literatura de specialitate din ultimele decenii studii care se refera la analiza lui Levi-Strauss la mitul lui Oedip. Daca nu, ce analize mai convinga toare exista în aceasta chestiune?"

Am început cu acest amplu citat fiindca el pune degetul tocmai pe rana. I-am raspuns profesorului ¦Marcus ca elenistii nu au acordat prea mare impor tanta analizei lui LeviStrauss, nu pentru ca n-ar fi cunoscut-o, dovada prezenta lucrare a unuia dintre cei mai profunzi si nuantati analisti ai fenomenului mitic si religios in Grecia antica, Jean-Pierre Vernant, care-l evoca în mod expres în cursul textului; nu fiindca ar fi socotit-o lipsita de profunzime (primele pagini din capitolul XI, Structura miturilor, pp. 246—255, au chiar o valoare clasica perena si ar trebui avute necontenit în vedere de oricine se ocupa de mitologia greaca); nu pentru ca n-ar fi apreciat precautiile luate de acesta, precizînd ca foloseste mitul lui Oedip deoarece este mai cunoscut, dar ele nu se preteaza perfect demonstratiei teoriei sale (p. 255 si urm), ci pur si simplu fiindca mitologia greaca formeaza o exceptie prin raport chiar cu cea latina si implicit prin raport cu mitologiile primitive ale Lumii Noi sau ale Orientului

Iata ce subliniaza J.-P. Vernant: „Zeus nu figu¬reaza în nici o grupare triadica analoaga celei preca-pitoline Jupiter-Marte-Quirinus, unde suveranitatea (Jupiter) se articuleaza opunîndu-se actiunii razboi¬nice (Marte) si functiunilor fecunditatii si prosperitatii (Quirinus). El nu se asociaza, cum face Mitra cu Varuna, unei puteri care sa transpuna în suverani¬tate, alaturi de aspectele religioase sijuridice, valorile violentei si magiei: Uranos, întunecatul cer al noptu, ce s-a încercat uneori sa fie apropiat de Varuna, în mit face pereche cu Gaia, Pamîntul si nu cu Zeus."

Mitologia si religia greaca suit eminamente civice si lipsite de texte sacre. Cultele au infinite variante (esentiale) locale, dupa cum zeitatae principale au numeroase epicleze (denumiri în functie de numenul, puterea prevalenta). Mitologia si religia greaca sînt profund istoridzate si se refuza anistoricului de factura neolitica, orizont cronologic pe care nu-l mai putem- întregi din ele si nu-l mai putem nici aproxima. Exegeza fundamentala în acest sens este cea a lui Martin P. Nilsson, Geschichte der griechischen Reli-gion, editia l-a, Munchen, 1941, 1957, editia a ni-a revizuita, 1967, 1974. Nici LeviStrauss si cu atît mai putin expozitiv-compulsativul Mircea Eliade flstoria credintelor si ideilor religioase, voi I, editia definitiva 1975, trad. româneasca de Cezar Baltag, Editura stiintifica si enciclopedica, 1981) n-au utilizat aceasta carte ca si restul bibliografiei de specialitate reprodu¬sa la sfirsitul prezentului volum.

Mitologia si religia greaca sînt o succesiune de adstraturi locale endoetnice, asa cum dorienii sînt greci care nu au navalit din afara în lumea greaca, geneza religiei tuturor structurîndu-se ca urmare a circulatiei semintiilor elenice în bazinul egeean, Vestul Asiei Mici, Grecia continentala si peninsulara (A. M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, 1971, Editura Meridiane, 1994).

Cititorul român are fericita ocazie de a completa lectura prezentei lucrari cu a acelei de stricta rigoare arheologica, deci faptica, a cartii deopotriva funda¬mentale abia citate, de a lua contact din primul ei capitol cu aspectul teoretic si practic al relatiei mit-istorie, genealogie, cronologie, precum si cu conceptul de epoca întunecata.

Conjunctia aparitiei celor doua lucrari este dupa opinia mea un eveniment cultural si stiintific însem¬nat, referitor la doua puncte nodale ale civilizatiei europene si o multime de verigi istorico-arheologice, din pacate deocamdata editorial inedite, îsi asteapta rîndul spre a completa si clarifica vechile si strînsele legaturi matenale-artistice si deci spirituale ale lumii traco-getice cu cea elenica egeeana si mediteraneana. Sa nadajduim ca Editura Meridiane va sti sa gaseas¬ca în viitorul apropiat locul acestor lucrari autohtone în seria de larga si profunda deschidere intelectuala pe care o practica prin intermediul traducerii unor carti de referinta occidentale.

Paginile lui J.-P. Vemant constituie o tentativa reusita de spagere a ecranului ridicat vreme de aproa pe doua milenii în calea întelegerii civilizatiei grecesti, de catre mentalitatea crestina. Ele reamintesc în subsidiar cititorului rolul jucat de elenism în înflloso-farea crestinismului de catre Parintii Bisericii precum si accentul pus de Evanghelisti, pe linia doctrinei eliniste ca apostaza a iudaismului fundamentaUst antic, asupra naturii deopotriva divine si omenesti a lui Hristos, în sensul umanului care se înalta catre divinitate, aidoma eroilor si semizeilor greci, dar contrariu mentalitatii orientale a divinitatii despotice care consimte arareori si partial sa deschida în fiintele unor alesi