JACQUE LEGOLF

INTELECTUALI IN EVUL MEDIU

click  pt carte

Ar putea sa para trufasa reeditarea fara mo-dificare a unei carti de istorie, la 21 de ani dupa prima sa aparitie. Cred însa ca ceea ce este esential în conceptia lumii scolare si uni¬versitare medievale, conceptie prezentata în aceasta carte, nu s-a perimat. Mi se pare, dim¬potriva, ca punctul de vedere central al eseului meu n-a încetat a se confirma si îmbogati de atunci încoace.

Acest punct de vedere este, în primul rînd, exprimat de cuvîntul „intelectual" aV carui scop este sa transfere atentia de la institutii la oa¬meni, de la idei la structurile sociale, la uzante si la mentalitati si sa situeze fenomenul univer¬sitar medieval în toata longevitatea sa. Gus¬tul, ivit o data cu aparitia acelei carti, pentru studiul referitor la „intelectual" sau „intelec¬tuali", nu este si nu trebuie sa fie doar o moda. Daca, precum în orice perspectiva comparata pertinenta, nu se desparte tinta sociologica — care scoate în evidenta coerenta tipului si a structurilor — de studiul istoric ce pune în va¬loare conjuncturile, schimbarile, cotiturile, rup¬turile, deosebirile, dar si insertia în societatea globala a unei epoci, atunci utilizarea termenu¬lui ae „intelectual" este justificata si rodnica. Deoarece însa intentia mea în 1957 nu a fost a unei expuneri teoretice  a  notiunii pe  care o împrumutasem de la istoria, sociologia, epis-temologia lumii occidentale practicate începînd cu secolul al XlX-lea, nu voi deschide nici acum acest dosar.

Dar nu este întîmplator faptul ca majori¬tatea studiilor celor mai interesante despre „in¬telectualii" din trecut au vazut lumina tipa¬rului de curînd în Italia lui Gramsci. O schita de ansamblu a fost propusa de Alberto Asor Rosa1; notiunea de „intelectual" a fost extinsa la societatea antica cu prilejul unui colocviu tinut la Genova2; iar Giovanni Tabacco, în¬tr-un studiu remarcabil, a situat „intelectualul medieval în jocul institutiilor si al preponde-rentelor sociale" în cuprinsul unui volum des¬pre istoria Italiei, publicat de catre Einaudi, editorul lui Gramsci si consacrat în întregi¬me  raporturilor  dintre  intelectuali  si. putere3.

Ma sprijin, pentru a reveni la „intelectualii mei", pe faptul ca într-un excelent studiu de¬dicat nasterii Universitatii din Modena — a doua_ universitate italiana dupa cea din Bologna — Za finele secolului al XH-lea, Giovanni San-tini, referindu-se la cartea mea din 1957, de¬clara mai bine decît o facusem eu: «Nasterea „intelectualului" ca tip sociologic nou presupune o diviziune a muncii la oras, tot astfel cum originea institutiilor universitare presupune existenta unui spatiu cultural comun în care aceste noi „catedrale ale cunoasterii" au pu¬tut sa se iveasca, sa progreseze si sa se con-frunte liber4».

într-adevar: diviziunea muncii, orasul, insti-tutiile noi, spatiul cultural comun întregii cres-tinatati si nu numai configurat în farîmitarea geografica si politica a Evului Mediu timpuriu, iata trasaturile esentiale ale noului peisaj in-telectual al crestinatatii apusene la rascrucea secolelor XII—XIII.

Decisiva în modelul intelectualului medie¬val este legatura sa cu urbea. Evolutia scolii se înscrie în revolutia urbana a secolelor X—XIII. Este fundamental clivajul dintre scoala monas-tica rezervata doar viitorilor calugari si scoala urbanar deschisa în principiu tuturor, inclusiv unor studenti ce nu urmareau sa devina mo¬nahi, ci sa ramîna laici. Dar ar fi trebuit sa accentuez ilustrarea atractiei exercitate de sco-lile si universitatile urbane asupra mediului monahal. Daca ordinele zise „cersetoare" s-au strecurat de la bun început în lumea scolilor orasenesti, si aceasta în ciuda dezbaterii între saracie si stiinta initiate la franciscani de în¬susi sfîntul Francisc, mai importanta chiar a fost orientarea unor anumite ordine calugaresti (premontrezi, cistercieni) spre învatamîntul universitar prin întemeierea în' orasele univer¬sitare, înca din secolul al XIH-lea, a colegiilor destinate novicilor lor.

Oraseni fiind, noii intelectuali sînt oameni de meserie. Ca si negustorii — întrucît sînt „vînzatori de cuvinte" precum aceia sînt „vîn-zatori de timp" — ei au a învinge sablonul traditional al stiintei care nu e de vînzare fi¬indca este un dar al lui Dumnezeu. înscriin-du-ma pe linia medievistului american Gaines Post, am subliniat caracterul profesional, cor¬poratist, al dascalilor si studentilor din uni¬versitati. De altfel, pe Unga marile carti ale lui Pearl Kibre, o serie de studii au precizat conditiile materiale, tehnice si juridice ale pro¬fesiunii universitare.

In aceeasi perspectiva, ar fi trebuit sa insist asupra caracterului revolutionar al drumului (curriculum) universitar ca mod de recrutare a elitelor conducatoare. în trecut, Occidentul nu cunoscuse decît trei moduri de acces la pu¬tere: nasterea (cel mai important mod), boga¬tia (de o importanta foarte secundara pîna în secolul al XIH-lea cu exceptia Romei antice) si tragerea la sorti (cu raza de actiune limitata printre cetatenii satelor grecesti din Antichi¬tate). In principiu, Biserica crestina deschisese fiecaruia accesul la onorurile ecleziastice. Dar, în realitate, functiile episcopale, abatiale, dem-nitatile bisericesti reveneau în majoritatea ca-zurilor nobilimii, daca nu neaparat aristocra¬tiei. Cert este ca cea mai mare parte a studen¬tilor si dascalilor era recrutata din rîndurile tinerilor nobili si, curînd, ale tinerilor burghezi, reala ascensiune sociala a unor fii de tarani da-torîndu-se ulterior sistemului universitar. Este deci important faptul ca o serie de studii au fost consacrate studentilor „saraci". In tipolo¬gia saraciei — domeniu care-si datoreaza ma¬rile progrese lui Michel Mollat si elevilor sai —, saracia universitara este un caz aparte. Analiza realitatii, dar si a conjuncturii ei de¬paseste anecdoticul, lucrarile lui Jean Paquet fiind în acest sens edificatoare. Ceea ce ar fi trebuit, mai ales, sa pun în evidenta este fap¬tul ca promovarea sociala s-a realizat printr-un procedeu cu totul nou si revolutionar în Oc¬cident: examenul. în acest fel, Occidentul a ajuns —• la un nivel modest, desigur — la acel sistem despre care prietenul meu Vadim Elis-seeff crede ca am avea tot interesul sa-l consi¬deram într-o perspectiva comparativa: siste¬mul chinez.

La capatul evolutiei profesionale, -sociale si institutionale exista un obiectiv: puterea. In-telectualii medievali nu scapa de schema gram-sciana — foarte generala, la drept vorbind, dar operqtionalâ. într-o societate ideologic contro-lata foarte de aproape de Biserica, iar politic din ce în ce mai mult cuprinsa în cadrul unei duble birocratii: laica si bisericeasca (si, în aceasta privinta, cea mai mare „reusita" este monarhia pontificala care, exact în secolul al XIH-lea, reuneste cele doua aspecte), intelec¬tualii Evului Mediu sînt înainte de toate niste intelectuali „organici", slujitori credinciosi ai Bisericii si ai statului. Universitatile au fost si devin din ce în ce mai mult adevarate pepi¬niere de „înalti functionari". Dar, multi dintre acestia, stimulati de functia intelectuala, de „libertatea" universitara în ciuda limitelor ei, sînt mai mult sau mai putin intelectuali „cri¬tici", pragul criticii fiind erezia. în conjuncturi istoric diferite si în functie de personalitatea lor originala, patru mari intelectuali pot ilus¬tra — din secolul al XHI-lea pîna la al XIV-lea — diversitatea comportamentelor „critice" în lumea medievala a învatamîntului superior: Abelard, Toma d'Aquino, Siger de Brabant si Wyclif.

Mai ales, ar fi trebuit sa reperez mai bine formarea puterii universitare — dar nu citisem înca, cu toate ca aparuse din 1951, articolul lui Herbert Grundmann „Sacerdotium — Regnum — Studium". Prin prisma acestor trei puteri, clericala, monarhica si universitara, ar fi trebuit sa recunosc sistemul trifunctional evidentiat de Georges Dumezil, si anume ca, alaturi, de functia religioasa si de cea politico-razboinica, se afirma si o functie a stiintei care, la origine, a constituit un aspect al celei de a treia functii, cea a abundentei, a unei econo¬mii productive. In acest fel se justifica teore¬tic aparitia intelectualului autorizat — precum negustorul — sa profite de meseria sa, deoa¬rece lucreaza, este folositor si creeaza bunuri de consum. Eforturile desfasurate de intelec¬tual înca din secolul al XHI-lea ca sa se îm¬partaseasca si el din puterea ecleziastica (în-dîrjirea cu care si-a aparat situatia juridica de cleric), ca sa-si aroge o influenta politica (fapt sesizabil la Paris, înca de la finele se-colului al XHI-lea) ilustreaza vointa lucrato¬rului intelectual de a se diferentia neaparat de cej manual, fara a mai tine seama ca si el provenea tot de pe „santierul" orasului. Sa nu-l uitam pe Rutebeuf, intelectual parizian marginal, care — pe vremea regelui Ludovic cel Sfînt — spunea sus si tare: „Eu nu sînt mun¬citor cu mîinile".

Fara a cadea în anacronism, am ajuns ast¬fel sa definesc noua munca intelectuala ca reunirea cercetarii cu învatamîntul în spatiul urban, nu în cel monastic. Procedînd în acest mod, printre toti aceia care s-au ridicat din multimea dascalilor si studentilor pe    culmile creatiei stiintifice si intelectuale, ca si ale pres-tigiului profesoral, am privilegiat figurile de marca. Poate ca am gresit îndepartîndu-i pe popularizatori, pe compilatori, pe enciclopedisti întrucît, scoliti fiind în universitati, acestia au difuzat clericilor si laicilor instruiti, dar si ma-selor prin cuvîntari, primul jet al cercetarii si învatamîntului scolastic. Dar acest aspect este în mare parte si o chestiune subiectiva: com¬pilatia, spre exemplu, atît de desconsiderata în zilele noastre, a fost în Evid Mediu un exer¬citiu fundamental al activitatii intelectuale si nu numai al difuzarii, ci si al inventiei de idei. Preotul Chenu, marele teolog si istoric care a deschis calea cercetarilor pe care s-a înscris si mica mea carte, îl apreciaza prea putin pe Pierre Lombard, episcopul Parisului, de ori¬gine italiana, mort în 1160, si a carui Carte a Sentintelor, transformînd Biblia într-un corpus de stiinta scolara, a devenit manualul de baza al facultatilor de teologie din secolul al XIII-lea. Mie, în schimb, acelasi Pierre Lombard îmi apare drept un intelectual important, la fel ca si Pierre le Mangeur (Petrus Comestor), canonicul parizian din epoca imediat ulteri¬oara, mare devorator de carti — de unde si porecla lui —, care prin a sa Istorie scolastica si alte scrieri a integrat noutatile intelectuale ale vremii sale într-un instrument elementar, dar fundamental pentru viitorii profesori si stu¬denti. Invers, mie îmi displace profund sa-l situez printre intelectualii eminenti pe Vincent de Beauvais, acel calugar dominican apropiat regelui Ludovic cel Sfînt, care, scriind Specu¬lum Majus sau „Marea Oglinda", a redactat în fond o enciclopedie în care a introdus fara nici o gîndire originala toate cunostintele epo¬cii sale, veritabil arsenal pentru difuzarea aces¬tora generatiilor viitoare. La fel, nu l-as nu¬mara printre intelectualii de marca nici pe Ro-bert de Sorbon, canonic parizian, a carui ope¬ra (mai ales predici) este înca inedita în partile ei esentiale, dar a carui importanta istorica este de a fi întemeiat un colegiu pentru doispre¬zece studenti în teologie saraci, colegiu care a fost nucleul viitoarei universitati Sorbona ca¬reia i-a lasat mostenire biblioteca sa, una din cele mai însemnate biblioteci private din se¬colul al XlII-lea. Acest Robert de Sorbon, pe care Joinville îl invidia pentru ca trebuia sa împarta cu el frecventarea intima a lui Ludovic cel Sfînt, neuitînd niciodata sa-i aminteasca obîrsia lui taraneasca, în timp ce el, Joinville, era nobil, acest Robert de Sorbon, ziceam, nu a fost decît un intelectual „organic" de mina a doua. Dar a semanat si a semanat cu folos. Astazi ezit si mai mult sa trasez frontiere în lumea intelectuala medievala între universi-w         tarii propriu-zisi si „literatorii"   din   secolele)

XHI—XV. l-am inclus, ce-i drept, pe Rutebeuf si pe Jean de Meung — autorul partii a doua a Romanului Trandafirului — pentru ca ambii, fosti studenti parizieni, au facut sa parvina pîna la noi prin opera lor, ecoul conflictelor ideologice din Universitatea de la Paris din veacul al XIH-lea si exprima anumite aspecte însemnate ale „mentalitatii universitare": ten-dinta de a „rationa" (fara a fi vorba de rationa-lism), spiritul de breasla, anticlericalismul — îndreptat mai ales împotriva ordinelor cerse-toare —, apetitul pentru contestare. Iar daca as fi dezvoltat studiul asupra intelectualilor de la sfîrsitul Evului Mediu, as fi recurs si la acel student marginal care a fost Francois Villon. în schimb, regret ca nu am facut loc si cîtorva mari „scriitori" patrunsi de forma-tia si spiritul universitar si a caror opera, par¬tial, tine de teologie sau de cunoasterea stiin¬tifica. Spunînd aceasta ma gîndesc în special la Dante, un geniu la drept vorbind imposibil de categorisit, si la Chaucer la care curiozita¬tea stiintifica si imaginatia creatoare sînt bine echilibrate, chiar daca a doua i-a facut gloria, însa si mai rau îmi pare ca nu am insistat — nu la vîrful ci la baza lumii intelectuale —• asupra acelor profesionisti care, în secolul al XII4ea, prefigureaza locul ce-l va lua cultura în miscarea urbana.  Caci, alaturi de unii oa¬meni ai Bisericii, au existat dascali de grama¬tica si retorica, avocati, judecatori, notari (mai ales) ce pot fi considerati printre fauritorii pu¬terii urbane. Astazi, pe buna dreptate, se acor¬da tot mai multa însemnatate elementelor cul¬turale  care,  pe  Unga  cele  economice si pro-priu-zis juridice si politice, fac parte din natura si functionarea orasului medieval. Negustorul nu mai este considerat ca singurul si poate nici ca principalul actor al genezei urbane din Occidentul  medieval.