ÎNTOARCEREA BELETRISTICII SI BILANTUL EVULUI MEDIU

click  pt carte

Secolul al XlV-lea nu a fost numai o perioada fecunda în înfaptuiri filo¬zofice si teologice de mare clasa, ci a si chemat înapoi beletristica dintr-un exil care dura de la sfîrsitul veacului al Xll-lea, reinstaurînd astfel traditia medievala a culturii patristice si pregatind reforma intelectuala care avea sa ocupe urmatoarele doua secole. Aceasta miscare, care a luat nastere în Italia, s-a propagat rapid în toate centrele intelectuale ale Occidentului, poate mai putin propagîndu-se pe sine cît favorizînd trezirea unor aspiratii foarte vechi, refulate o vreme de triumful culturii dialectice din veacul al XHI-lea, dar deloc disparute, ci gata, dimpotriva, sa se trezeasca.

I. — ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

întoarcerea la cultul literelor în Italia este inseparabil legata de persoana si opera lui Petrarca, despre care Erasm va spune ca a fost reflorescentis elo-quentiae princeps apud Italos1. Din 1312 pîna în 1316, într-o modesta scoala de gramatica din Carpentras, un copil italian de curind intrat aici la vîrsta de opt ani învata gramatica latina sub îndrumarea unui profesor simplu si sarac, Convenevole da Prato. Acesta e un bun gramatician, dar nu un artist. Stia sa-si ascuta cutitul, va spune despre el Petrarca, dar nu stia sa-1 foloseasca. Pe scurt, un profesor de gramatica latina cum s-ar fi gasit o suta altii, dar cu un elev despre care lui Convenevole îi placea sa spuna ca nu a mai vazut altul ca el. Aici, în aceasta clasa de gramatica latina asemanatoare cu toate clasele de gramatica latina ale Evului Mediu, s-a produs fenomenul Petrarca: „înca din copilarie (ab ipsa pueritia), la o vîrsta cînd toti ceilalti se mai chi-nuie cu Prosperus si Esop, eu ma îndeletniceam cu scrierile lui Cicero, fie dintr-o aplecare fireasca, fie pentru ca eram încurajat de tatal meu, care avea o mare veneratie pentru acest scriitor. La acea vîrsta, nu puteam întelege ni¬mic din el (nihil intelligere poteram); singurul lucru care ma atragea era un fel de mîngîiere a cuvintelor (verborum dulcedo quaedam), felul în care su¬nau (sonoritas), astfel ca orice altceva as fi citit sau auzit mi se parea grosolan

1 cel dintii în elocinta reînflorita la cei din Italia (/fa lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII SI BILANTUL EVULUI MEDIU

si tipator." Daca exista ceva absolut personal în cazul lui Petrarca, este aceas¬ta dragoste precoce si acest entuziasm aproape instantaneu pentru muzica lexicala a lui Cicero. Inutil sa speculam aici despre cine stie ce descoperire a Antichitatii care sa-1 fi îndepartat de barbaria gotica. Acestea, si multe al¬tele, vor veni sa se alature mai tîrziu, dar germenele petrarchismului e altun-deva. La vîrsta la care ne spune chiar el ca nu poate înca sa înteleaga sensul textului, tînarul Petrarca îi savureaza muzica, pe care nu va mai înceta nici¬odata s-o iubeasca. Cicero va ramîne pentru el maestrul de neimitat al elo-cintei: fuit enim coelestis viri illius eloquentia imitabilis nulii2. „Nu citisem înca operele parintilor, va spune într-o scrisoare de la batrînete, caci eram orbit de greseala si plin de trufia tineretii. Nimic nu-mi placea, în afara de Cicero, mai ales dupa ce citisem Institutio oratoria a lui Quintilian, acolo unde spune — acesta e întelesul frazei, desi nu am cartea la îndemîna si nu¬mi amintesc termenii — ca ne putem prezice numai bine daca-1 îndragim mult pe Cicero." De fapt, principalele elemente ale operei sale literare sînt cele ale unui scriitor latin. Editia din 1554 cuprinde 1 375 de pagini de lucrari latinesti, astazi rareori citite, inclusiv douasprezece Egloge si un poem epic în noua cînturi (Africa), fata de 76 de pagini de nemuritoare poezie în limba vulgara, al carei pret nu ne putem închipui ca nu-1 cunostea, dar pe care conta mai putin decît pe Africa pentru a-si imortaliza numele. Acesta e faptul de la care trebuie sa plecam pentru a-1 întelege pe omul care restituie Occiden¬tului beletristica uitata: Petrarca este un muzician; acest artist a fost cucerit de Elocinta romana datorita urechii sale infinit de delicate si a devenit astfel discipolul ei. Asta a fost el mai întîi, si se pare ca din 1312 pîna în 1333 nu a fost nimic altceva. Tot programul sau de viata se exprima atunci în acest titlu foarte clasic al uneia din scrisorile sale de tinerete: Eloquentiam animique aequitatem caeteris rebus anteponendavr?.

O a doua trasatura a lui Petrarca începe sa apara cînd ajunge la vîrsta de 29 de ani. Daca este exact, asa cum o afirma chiar el, ca a vazut-o pe Laura pentru prima data la 6 aprilie 1327, la vîrsta de 23 de ani, înseamna ca o iubea deja de sase ani, cu acea iubire pe care nu va înceta s-o cînte niciodata. Iubire despre care stim sigur ca era fara speranta de rasplata, nu pentru ca Petrarca nu ar fi încercat s-o obtina, ci pentru ca i-a fost refuzata cu neîndu-plecare. Poetul a cautat aiurea ceea ce îi refuza Laura si a cazut într-un desfrîu de care a suferit, împotriva caruia a luptat fara odihna si pe care în cele din urma 1-a îndreptat. Lupta a fost lunga, caci a durat saptesprezece ani, dar Petrarca nu a mai dus-o singur din ziua în care unul dintre prieteni i-a daruit un exemplar din Confesiunile Sfîntului Augustin. Petrarca le-a citit, le-a în¬dragit si, influentat de Augustin, si-a vindecat în cele din urma boala. Aceasta întîlnire dintre Petrarca si Augustin pare sa dateze din 1333.

2 caci elocinta acelui barbat celest nu a putut fi imitata de nimeni (Ib. lat.).

3 Elocinta si linistea sufleteasca ce trebuie puse mai presus de celelalte lucruri (Ib. lat.).