VIATA ÎM EVUL MEDIU

click  pt carte

INTRODUCERE

Numim Ev Mediu mileniul care se întinde din preajma anului 500 pâna în jurul anului 1500, altfel spus de la migratiile barbare si distrugerea Imperiului roman de Apus pâna dupa cucerirea Constantinopolului de catre turci (1453), eveniment care marcheaza sfârsitul Bizantului, ultim avatar si ultima supravietuire a Imperiului roman.

Aceste zece secole care au reprezentat sfârsitul lumii antice au asistat la nasterea Europei si, atunci când ele se încheiau, cea mai mare parte a natiunilor moderne se for-masera, dobândisera un nume si o limba, cimentându-se printr-un trecut istoric propriu.

Perioada de tranzitie între România2 si Europa, Evul Mediu îsi trage de aici numele. Aceasta perioada, care ne-a lasat atâtea monumente si atâtea documente studia¬te de istorici excelenti, este înca putin cunoscuta de marele public. Nu ar mai trebui sa auzim expresii precum „spaimele anului 1000" sau „întunecatul Ev Mediu", care sunt niste nerozii. Sa încercam sa vedem ce s-a petrecut în realitate.

Imperiul roman a fost o superba creatie politica, înfaptuita de un mic oras, Roma, care, supunându-si vecinii, si-a extins dominatia, în câteva secole, asupra tuturor regiunilor riverane Marii Mediterane si chiar dincolo de acestea, pâna la extremi-tatea occidentala a continentului.

2 România: termen folosit pentru a desemna Imperiul roman în opozitie cu lumea barbara, în perioada de început a marilor migratii. Este utilizat constant în limbajul curent, dar nu si în documentele oficiale, începând din secolul al IV-lea, pentru Imperiul roman si, ulterior, pentru teritoriile bizantine.

Roma, al carei geniu specific era cel al ordinii si al tehnicii, al organizarii si al dreptului, dar care asimilase si cultura si arta Greciei, a sfârsit prin a face din locuitorii liberi de pe teritoriile sale cetateni cu drepturi depline, din anul 2123, membri ai unei patrii comune careia erau mândri sâ-i apartina si care, de acum înainte, a fost numita România.

în acest moment de apogeu, civilizatia sa - confortabil instalata pe fundamentul unei sclavii alimentate de razboaie si comert - era stralucitoare si urbana. Pretutindeni, orasele înte-meiate de ea sau ale caror dimensiuni sporisera datorita ei, dupa planurile sale si urmarindu-i modelul, erau frumoase: con-structii din piatra sau caramida, acoperite cu tigla, monumente (temple, amfiteatre, terme, forum împodobit cu statui si fântâni din care tâsnea apa adusa prin apeducte) etc. Aceste orase erau legate cu Orasul4 si între ele de drumuri trainice, prielnice comertului si calatoriilor, caci ordinea romana facea sa dom-neasca de-a lungul acestora pacea si siguranta.

De asemenea, locuitorii din împrejurimi se îmbulzisera în orase, iar bogatii îsi construisera palate. Negustorii sirieni si evrei importau marfuri din Asia si Africa si chiar produse de lux, mirodenii si matasuri... Copiii învatau sa scrie si sa citeasca în scoli. Tinerii de familie buna luau de la profesorii lor lectii de gra¬matica si literatura, de arta oratorica, limba greaca si drept..., pregatindu-se astfel sa faca o cariera, uneori chiar la Roma.

Aristocratia bogata si cultivata, atrasa de ispita calatoriei, detinea functii importante în orasul propriu sau în alte parti. Poporul pretuia termele, gradinile si jocurile publice (costisitoare pentru magistratii care le ofereau): spectacole de circ (adesea sângeroase), curse, pantomime...

Zonele rurale, îndeosebi din teritoriile recent cucerite în vest, nu fusesera deloc atinse de civilizatia urbana. Ele erau locuite de tarani, majoritatea cu radacini foarte vechi, un mare

3   împaratul roman Caracalla (211-217 d.Hr.), fiul lui Septimius Severus, generalizeaza prin edictul din anul 212, numit si Constitutio Antoniniana, dreptul de cetatenie romana pentru toti locuitorii liberi ai Imperiului.

4   în latineste Urbs, desemnând, scris cu majuscula, Roma.numar fiind proprietari mici si mijlocii (marii proprietari locuiau în orase), precum si sclavi, în special pe marile domenii.

în aceste zone rurale, fiecare asezare traia respectând - în ceea ce priveste habitatul, alimentatia, îmbracamintea, tehnicile, raporturile familiale si sociale si credintele - obiceiuri ce-si aveau obârsia în negura timpului, uneori cu milenii în urma, toate însumând o mostenire multiforma.

Aceste regiuni ale viitoarei Europe au fost intens locuite din cele mai vechi timpuri, lucru ce poate fi urmarit începând cu zeci de mii de ani în urma. în urma cu milenii au venit diverse grupuri pe care le cunoastem datorita sapaturilor arheologice. Din mile¬niul al doilea î.Hr., cetele formate în centrul continentului si descinzând din stramosi diferiti îsi faurisera, traind mult timp împreuna, o limba si o cultura comune. Romanii îi numeau celti sau gali. Erau numerosi mai ales în Occident, denumit, datorita acestui fapt, Galia, si se contopisera cu autohtonii care au învatat limba lor. Civilizatia acestora era originala: barbatii purtau parul lung, vesminte colorate si pantaloni („nadragi"), si vor transmite totul descendentilor lor din Evul Mediu. Tehnicile lor erau adesea superioare celor ale mediteraneenilor: fabricau putini si butoaie atunci când sudul Frantei nu avea decât amfore greoaie si fragile, arau cu plugul greu (nu cu cel fara avantren), iar mestesugarii lor stiau sa produca tunica de zale si spada lunga.

Aceasta Galie era, potrivit informatiilor geografilor antici, o tara încântatoare, marginita de multe mari si împartita de relieful sau într-un numar mare de mici regiuni, toate înzestrate cu re-sursele necesare vietii si comunicând cu usurinta între ele: erau, asadar, prielnice stabilirii unor populatii înrudite si, în acelasi timp, mândre de individualitatea lor. în momentul cuceririi lor de catre Roma, se gaseau acolo circa o suta de „natiuni", fiecare cu numele sau, cu micul sau centru devenit astazi capitala de departament, cu personalitatea sa din care ceva a supravietuit.