OMUL ROMANTIC

click pe foto pt carte

Prefaþã

Existã, cu certitudine, o „lume" romanticã, recunoºtea Luc Ferry, în Homo Aestheticus. O lume coerentã, cu o ideologie, o metafizicã, un sistem de gîndire instituþionalizatã ºi cu strategii de acþiune specifice fiecãrui domeniu, inclusiv estetic, toate fiind recognoscibile dincolo de numeroasele contradicþii sau paradoxuri prin care aceastã lume îºi manifestã propriul dinamism.În termeni hegelieni, propria dialecticã ºi devenire. Ne referim la acea lume care s-a nãscut dupã 1789, la rãscruce de istorie, pentru a împãrtãºi, cel puþin vreme de o jumãtate de secol - între 1814 ºi 1848, precizeazã, oarecum restrictiv, Francois Furet -, „principiile revoluþionare" ºi, o datã cu ele, „o pedagogie antidemocraticã promovatã de monarhiile supravieþuitoare" din întreaga Europã.

în aceastã perioadã, în care prind contur cele douã clase cofondatoare ale unei noi civilizaþii, burghezia ºi muncitorimea - avînd fiecare aspiraþii, idealuri ºi comportamente ce þin de tradiþii aristocratice nostalgic rema¬nente, greu de abandonat, mai ales în domeniul moralei ºi al mentalitãþilor, precum ºi de proiecþii înfiripate din imperativele unui prezent deschis expansiunii industriale, comerciale, financiare, coloniale etc. sau din intui¬þiile, adesea utopice, ale viitorului -, subiectivitatea umanã trãieºte elanul emancipãrii individului, parcurgînd rapid drumul de la afirmarea indepen¬denþei acestuia pînã la proclamarea autonomiei lui, în raport cu societatea ºi istoria. în opoziþie cu subiectul „metafizic" al secolelor anterioare, noua ontologie privilegiazã acel om „problematic", despre care vorbea G. Lukâcs în a sa Teorie a romanului, ca subiect nevoit sã înfrunte refuzul sensului abstract de a se încorpora în imanenþa concretului ºi, deopotrivã, haosul unui obiectiv parcelar, evenimenþial, fragmentat de istorie, pentru a-i conferi el însuºi un sens, prin propria-i acþiune.

Ocupînd o poziþie pe cît de inconfortabilã, pe atît de darnicã în „mul¬tiple situaþii posibile" (ibid.), susceptibile de a fi valorificate practic, dar ºi imaginar, omul acestei epoci este, prin excelenþã, un om al ambivalenþei, al intervalului: oscilînd „între douã epoci, între douã societãþi, între douã civilizaþii" (ibid.) atunci cînd este perceput ca „burghez" în istorie, el se leagãnã între acþiune ºi visare himericã, intimitate ºi universalitate, ener¬gie vitalã debordantã ºi pasivitate maladivã, spiritualitate ºi pragmatism, ironie ºi dolorism, în fine, între farmecul relativului fugar ºi nostalgia eternului imuabil, atunci cînd se lasã captat simbolic, in figuris, ca Rene, Adolphe, Obermann, Octave, Joseph Delorme, Dominique... sau ca atîtea alte voci lirice deliberat identificate cu un ipotetic, dar „fratern" ºi „ipocrit" -tocmai pentru cã este real — cititor, dupã celebra spusã a lui Baudelaire.