Filozofia in secolul al XIV-lea

FILOZOFIA ÎN SECOLUL AL XIV-LEA

click pe foto pt carte

Folosim secolele ca pe nişte puncte de reper comode ca să aşezăm în istorie evenimentele şi oamenii, dar faptele nu se reglează după sistemul ze¬cimal şi nici după diviziunile noastre temporale. Vîrsta de aur a teologiei şi a filozofiei zise „scolastice" care într-adevăr au înflorit atunci în şcoli coin¬cide mai degrabă cu perioada care se întinde de pe la 1228, început al acti-vităţii didactice a lui Albert cel Mare la Koln, şi pînă în jurul lui 1350, dată a morţii lui William Ockham. Imaginea unui „Ev Mediu", de durată de altfel nedeterminată, plin cu o „scolastică" ai cărei reprezentanţi repetau în esenţă aceleaşi lucruri timp de secole e o stafie istorică de care trebuie să ne ferim. E adevărat că de la teologia Părinţilor la teologia scolastică se trece printr-o progresie continuă, dar înflorirea celei din urmă, cu toată speculaţia filozofică pe care o presupune, o include sau de care e însoţită, nu a durat mai mult de o sută de ani, de-a lungul cărora a trezit mereu suspiciuni, iar la capătul cărora forţele adverse care-i pregăteau căderea erau deja foarte aproape de victorie. Invers, o altă eroare de perspectivă ar putea să se producă în chiar interiorul acestei perioade, făcîndu-ne să-i subestimăm peste măsură a doua parte în favoarea primeia. La sfîrşitul secolului al XlII-lea şi începutul celui de-al XlV-lea, asistăm la apariţia unor sinteze doctrinale de stil înalt precum cele ale lui Duns Scottus şi William Ockham, sau a unor opere precum cea a lui Meister Eckhart, a căror calitate filozofică se impune de la început lecturii lor. Esenţial în privinţa oamenilor acestei generaţii este că au gîndit inevitabil în funcţie de cei ai generaţiei precedente, acceptîndu-le unele poziţii şi cri-ticîndu-li-le pe altele; dar gîndirea lor depinde mai puţin de cea a predeceso¬rilor decît s-ar părea la prima vedere. într-adevăr, nu trebuie să uităm nicio¬dată că şi ei pornesc, la rîndul lor, de la Aristotel, Proclos, Avicenna şi Averroes, ca să reia cu alte forţe opera de asimilare sau de critică a acestora de către o gîndire creştină. în această operaţiune îi întîlneau, inevitabil, pe înaintaşi, dar faptul că i-au acceptat nu însemna întotdeauna că i-au urmat, şi adesea singura modalitate pe care au avut-o ca să se facă prezenţi a fost criticarea lor.

DUNS SCOTTUS ŞI REALIŞTII SECOLULUI AL XIV-LEA

I. — DUNS SCOTTUS ŞI REALIŞTII SECOLULUI AL XIV-LEA

Ioannes Duns, zis Ioan Duns Scottus de la numele patriei sale, Scoţia, s-a născut în 1266 la Maxton, în comitatul Roxburgh. Trimis la mînăstirea franciscană din Dumfries în 1277, intră aici în Ordinul Fraţilor minori în 1281. A studiat la Oxford cu puţin înainte de 1290, a fost hirotonit preot în Northampton la 17 martie 1291, s-a dus apoi la Paris, unde 1-a avut profesor pe Gonzalvus din Balboa (1293-1296), după care s-a întors să studieze la Oxford cu Guilelmus din Ware. Aici începe să predea, la rîndul lui, teologia, în 1300. Conţinutul acestei activităţi didactice alcătuieşte materia primului său Comentariu la Sentinţe, zis Opus Oxoniense. în 1302, tîhărul profesor se întoarce la Paris, unde, pentru a obţine gradul de Doctor, comentează pentru a doua oară acelaşi text. Acestei activităţi didactice îi datorăm cea de-a doua redactare a Comentariului, cunoscută sub titlul de Reportată Parisiensia. Iz¬gonit din Franţa în 1303, împreună cu mulţi alţii care luaseră, ca şi el, partea Sfîntului Scaun împotriva lui Filip cel Frumos, Duns Scottus se întoarce la Paris în 1304, ajunge aici Doctor în teologie în 1305, apoi este trimis în 1307 la Koln, unde moare la 8 noiembrie 1308. în afară de cele două Comentarii la Petrus Lombardus, avem de la el o serie de scrieri despre logică, impor¬tante Disertaţii de Metafizică, Quaestiones quodlibetales, şi un tratat De pri¬mo principio. Chiar dacă nu ţinem seama de alte opere, mai puţin importante sau a căror autenticitate nu e sigură, rătnînem uluiţi de imensitatea efortului înfăptuit de un profesor care a murit la vîrsta de patruzeci şi doi de ani.

Acest sfîrşit prematur ne-a lipsit, cu siguranţă, de opere în care am găsi astăzi expresia completă a gîndirii sale şi a căror absenţă se face simţită în mod dureros. în chestiuni importante şi numeroase, sîntem astfel limitaţi la a şti ce a gîndit Duns Scottus, fără a putea spune cum îşi argumenta gîndirea. Dimpotrivă, spiritul general al filozofiei sale este limpede şi o putem situa, fără riscul de a ne înşela grav, în ansamblul filozofiilor medievale. în inte¬riorul doctrinei lui Duns Scottus, ea trebuie raportată la teologie. Obiectul propriu al teologiei este Dumnezeu ca Dumnezeu; cel al filozofiei, sau mai degrabă al metafizicii care o încununează, este fiinţa ca fiinţă. Din această distincţie, rezultă că metafizica nu poate ajunge la Dumnezeu în sine, aspect care este obiect al teologiei, ci numai la Dumnezeu în măsura în care Dum¬nezeu e fiinţă. Aceasta e o primă limită, de sus, a competenţei metafizicia¬nului. I se adaugă o a doua, limita de jos, care afectează metafizica însăşi, pe propriul ei teren de data aceasta. A vorbi despre fiinţă ca fiinţă înseamnă a lua drept obiect fiinţa ca atare, fără nici o determinare care s-o restrîngă la vreun mod anume de fiinţă determinată. Or, se ştie că omul trebuie să-şi ex¬tragă cunoaşterea din lumea sensibilă. Despre fiinţă, intelectul uman nu cu¬noaşte deci cu adevărat decît ceea ce poate abstrage din datele simţurilor. Nu avem nici un concept direct despre ce pot să fie nişte substanţe pur imateriale

FILOZOFIA IN SECOLUL AL XIV-LEA

şi inteligibile, îngerii şi Dumnezeu de pildă. Ceea ce înseamnă nu numai că nu le cunoaştem naturile proprii, ci şi că nici măcar nu putem să ştim ce înseamnă cuvîntul „fiinţă" atunci cînd II—1 aplicăm. Toată metafizica noastră este deci o ştiinţă a fiinţei ca fiinţă, construită de un intelect care, nu poate con¬cepe sufletul decît sub unul dintre aspectele lui, şi care nu este cel mai înalt.

Aceasta fiind situaţia, ce trebuie făcut pentru ca metafizica să fie cu pu¬tinţă? Trebuie să i se dea ca obiect o noţiune a fiinţei atît de abstractă şi nedeterminată, încît să se poată aplica fără deosebire la tot ceea ce este. De aceea, metafizica nu-şi poate propune să ajungă la acel act de a exista (ipsum esse) care, potrivit Sfintului Toma, este nucleul central al oricărei fiinţe. Ase¬menea acte de a exista sînt, în ultimă instanţă, ireductibil distincte unele de celelalte; studierea lor nu ar avea un obiect cu adevărat unitar. Pentru a-şi salva unitatea obiectului, şi prin urmare propria sa existenţă, metafizica tre¬buie să gîndească noţiunea de fiinţă doar în ultimul ei grad de abstracţie, cel la care se aplică într-unui şi acelaşi sens la tot ceea ce este. Aceasta înţelegem atunci cînd spunem că pentnl metafizician fiinţa este „univocă".