FILOZOFIA ÎN SECOLUL AL XII-LEA

click pe foto pt carte

I. — ªCOALA DE LA CHARTRES

în toatã prima jumãtate a veacului al XJI-lea, centrul intelectual cel mai activ se aflã în ºcolile din Chartres. Faima lor îºi are originea în învãþãmîntul organizat aici de Folbertus, episcop de Chartres (f 1028), pe la sfîrºitul vea¬cului al X-lea ºi începutul celui de al Xl-lea. Sfîntul Yves (Yvo), zis Yves de Chartres, este numele cel mai celebru al ºcolii în secolul al Xll-lea, dar primul mare nume în domeniul filozofiei este cel al lui Bernardus din Char¬tres, cancelar al ºcolii, care a murit între 1124 ºi 1130.

Gîndirea acestui magistru nu ne este cunoscutã în mod direct, ci numai prin intermediul lui Ioan din Salisbury, care ne-a lãsat, în Metalogicon, un anumit numãr de informaþii despre doctrina ºi învãþãtura lui. Era socotit un profesor remarcabil, preocupat mai degrabã sã le cultive elevilor inteligenþa ºi sã le formeze gustul, decît sã-i împovãreze cu o erudiþie inutilã. Considera totuºi cã studierea marilor scriitori ai Antichitãþii clasice era un lucru indis¬pensabil. „Sîntem, spunea el, ca niºte pitici aºezaþi pe umeri de uriaºi. Vedem deci mai mult ºi mai departe decît cei vechi, dar nu prin ascuþimea vãzului ori prin înãlþimea noastrã, ci pentru cã ei ne ridicã ºi ne saltã cu toatã înãlþimea lor uriaºã." Din punctul de vedere al doctrinei, Bernardus trecea drept cel mai desãvîrºit dintre platonicienii vremii. Ne lipsesc textele cu care sã precizãm natura platonismului sãu ºi nu putem determina cu siguranþã care era raportul exact pe care îl stabilea între idei ºi materie, dar puþinul pe care îl ºtim ne permite sã recunoaºtem mãcar familia spiritualã cãreia îi aparþinea.

In Metalogicon, în care ne-a lãsat atîtea amãnunte preþioase despre epoca sa, Ioan din Salisbury ni-1 înfãþiºeazã pe Bernardus din Chartres ca gramati-cian. Implicaþiile acestui titlu erau pe atunci mai bogate decît în zilele noastre. Grammaticus rãmãsese, de pe vremea lui Quintilian, profesorul de literaturã latinã clasicã, dator sã cultive gustul elevilor ºi sã le formeze nu numai stilul, ci ºi conºtiinþa moralã. în secolul al XHI-lea, predarea gramaticii pare sã-ºi fi asumat o sarcinã nouã, de care nu a putut, de altfel, sã se achite fãrã sã-ºi schimbe destul de profund caracterul. Cu Sfîntul Anselm, am asistat la inva¬zia logicii în predarea teologiei; cu Bernardus din Chartres, asistãm la pãtrun¬derea ei în predarea gramaticii. Ceea ce nu înseamnã cã am fi aici martorii

TYV\JL\jrv\

unui început absolut. E de ajuns sã deschidem Categoriile lui Aristotel ca sã constatãm cã domeniul logicii ºi cel al gramaticii coincid în parte. Probleme ca semnificaþia substantivului, semnificaþia verbului, natura propoziþiilor ºi altele de acelaºi tip ofereau gramaticienilor nenumãrate prilejuri sã filozofeze. ªi invers: cum profesorul de logicã gãsea în gramaticã numeroase chestiuni care se pretau unei duble abordãri, gramaticalã ºi logicã, nu omitea sã le evo¬ce în cadrul lecþiei ºi sã discute, pe rînd, ambele puncte de vedere. Cu toate acestea, secolul al Xll-lea marcheazã un progres vizibil în invadarea grama¬ticii de cãtre logicã, iar aceastã miºcare va avea douã consecinþe principale. Va duce mai întîi la decãderea culturii clasice propriu-zise îh ºcolile franceze din secolul al XlII-lea, mai ales la Universitatea din Paris. în loc sã se punã Literele în slujba formãrii gustului ºi a caracterului, se va reduce studierea lor la cea a gramaticii, consideratã, la rîndul ei, o ramurã a logicii. Apoi — aceastã a doua consecinþã fiind mai fericitã decît prima —, aceastã miºcare va da naºtere unei ºtiinþe noi, filozofia gramaticii, sau gramatica filozoficã, ce va lua în secolul al XlV-lea numele de grammatica speculativa: gramaticã speculativã.

Bernardus din Chartres nu era un gramatician de acest tip. Era, dimpotri¬vã, un perfect reprezentant al învãþãmîntului. ºtiinþelor umaniste clasice, con¬form tradiþiei lui Quintilian. Despre el ºi despre cei ca el s-ar putea spune cã erau Quintilieni creºtinaþi; el face însã parte cu siguranþã dintre cei care au pus filozofie în gramatica pe care o predau. N-a trecut prin Cicero, Macro-bius, Seneca ºi Boethius fãrã sã-ºi sporeascã cunoºtinþele cu cîteva noþiuni filozofice utilizabile în gramaticã. Fiindcã aflase la Seneca, în Scrisoarea a LVIII-a cãtre Lucilius, definiþia Ideilor platoniene, devenise platonician, mai întîi în logicã, afirmînd cã nimic în afarã de Idei nu este gen sau specie, iar apoi în gramaticã, unde susþinea cã indivizilor le lipseºte prea mult stabilitatea Ideilor ca sã merite sã fie denumiþi prin substantive. Cuvintele derivate ofe¬reau gîndirii sale o problemã filozoficã precis definitã. Era într-adevãr vorba sã se afle ce anume constituie unitatea grupului de cuvinte alcãtuit din rãdã¬cinã ºi ansamblul derivatelor. Pusã de Gramatica lui Priscian ºi discutatã deja de Boethius, aceastã problemã a reþinut atenþia mai multor filozofi din secolul al Xll-lea, Abaelard între alþii, ºi ºtim ce soluþie îi propunea Bernardus. Pen¬tru el, toate cuvintele derivate semnificau în principal ºi în primul rînd ceea ce semnificã rãdãcinile lor, dar sub raporturi diferite. Dacã admitem cã alb ºi albeºte sînt derivate din albeaþã, trebuie sã spunem aºadar cã principalul lor sens desemneazã substanþa albeaþã, de care þin, modificatã de accidentul care face din ea un verb în cazul lui albeºte ºi un adjectiv în cazul lui alb. Relaþia dintre cuvîntul primar ºi derivatele lui era deci pentru Bernardus de acelaºi fel precum cea dintre Ideea platonianã ºi participãrile ei. Dacã des¬prindem substanþa însãºi pe care derivatele o semnificã, aflãm calitatea albea¬þã, la început în puritatea ei neprihãnitã, apoi prejudiciatã într-un act {albeºte), în sfirºit „contopitã ºi parcã amestecatã cu substanþa materialã ºi, ca sã spu¬nem aºa, încã ºi mai pãtatã" (alb).