FILOZOFIILE ORIENTALE
click pe foto pt carte
Faptul că filozofia medievală occidentală a evoluat cu un secol în urma filozofiilor arabe și ebraice este de o importanță istorică remarcabilă. Nu intră în scopurile noastre să ne oprim asupra înfloririi ample și uimitoare a acestor filozofii orientale: ar fi nevoie de un studiu special chiar și dacă am vrea doar să le schițăm istoria. Totuși, dat fiind că unele dintre ele au influențat direct marile doctrine occidentale din secolul al XEI-lea, este absolut necesar să punctăm aici momentele decisive ale istoriei lor și cauzele principale ale acŹțiunii pe care au exercitat-o asupra evoluției filozofiei occidentale.
I. FILOZOFIA ARABĂ
în 529 p. Chr., împăratul Iustinian a decretat închiderea școlilor de filoŹzofie din Atena. Se putea crede, așadar, că Occidentul întorcea definitiv spaŹtele influenței filozofiei eline; dar gîndirea greacă începuse cu mult înainte de această dată să cîștige teren în Orient și inaugurase mișcarea de cotitură care avea, îh secolul al XlII-lea, să înapoieze Occidentului gîndirea lui ArisŹtotel și a neoplatonismului prin intermediul filozofilor sirieni, arabi și evrei.
Filozofia greacă beneficia, într-adevăr, de răspîndirea religiei creștine în Mesopotamia și Syria. în școala din Edessa, în Mesopotamia, întemeiată în 563 de Sfintul Efrem din Nisibis, se predau Aristotel, Hippocrates și Galen. Nevoia de a învăța greaca pentru a citi Vechiul sau Noul Testament și scrieŹrile Părinților Biserici îi făcuse pe sirienii convertiți la creștinism să se inițieŹze în știința și în filozofia grecești. Acolo unde se preda teologie, se preda așadar și filozofie, matematică și medicină, iar operele clasice se traduceau din greacă în siriacă. Cînd s-a închis școala din Edessa, în 489, profesorii ei au trecut în Persia și au făcut celebre școlile din Nisibis și Gandisapora; în Syria, filozofia lui Aristotel găsise adăpost în școlile din Risaina și Kinnesrin. In momentul în care islamismul înlocuiește creștinismul în Orient, rolul siŹrienilor ca agenți ai răspîndirii filozofiei eline iese limpede la iveală. Califii abbasizi, a căror dinastie se întemeiază în 750, apelează la serviciile sirienilor, care-și continuă sub oblăduirea acestori noi stăpîni învățătura și lucrările. Astfel, Euclid, Arhimede, Ptolemeu, Hippocrates, Galen, Aristotel, Teofrast
FILOZOFIILE ORIENTALE
și Alexandru din Afrodisias sînt traduși fie dirdct, din greacă în arabă, fie indirect, din greacă în siriacă și apoi din siriacă în arabă. Așadar, școlile siŹriene au fost intermediarii prin care gîndirea greacă a ajuns la arabi, așteptînd momentul în care avea să treacă de la arabi la evrei și la filozofii Occidentului creștin.
între elementele care alcătuiau această tradiție, operele lui Aristotel conŹstituiau desigur partea cea mai însemnată și mai fertilă din punct de vedere filozofic. Dar în catalogul operelor lui Aristotel pe care sirienii îl transmiteau arabilor, se strecuraseră și scrieri de inspirație foarte diferită, pe care filozoful grec cu siguranță că le-ar fi dezavuat, dar care au exercitat totuși o influență hotărîtoare, datorită autorității cu care le acoperea numele lui. Două tratate de esență neoplatoniană, Teologia lui Aristotel și Liber de Causis, treceau drept scrieri autentice ale maestrului și au influențat profund modul în care se interpreta gîndirea aristotelică. Conținutul primului tratat este preluat din Eneadele lui Plotin (cărțile FV-VI), iar, al celuilalt, pe care l-am îritîlnit deja amintit de Alanus din Lille, din Elementatio theologica de Proclos. Cea mai importantă consecință a acestui fapt a fost aceea că, pe ansamblu, gîndirea arabă a așezat sub autoritatea lui Aristotel o sinteză a aristotelismului și neoŹplatonismului, pe care avea să se exercite în mod necesar reflexia și critica teologilor din secolul al XlII-lea.
La contactul cu operele grecești, nevoia inerentă oricărei tradiții religioase de a se înțelege pe sine și de a se interpreta rațional a dat naștere unei speŹculații filozofico-teologice musulmane, așa cum a dat naștere și uneia occiŹdentale, într-adevăr, înființarea sectei, esențialmente religioasă altminteri, a mutazilliților se atribuie influenței gîndirii grecești. în al doilea sfert al veaŹcului al IX-lea, avea să apară în interiorul acestei secte mișcarea denumită kalam, sau cuvînt". Partizanii kalam-ului sînt cei pe care îi întîlnim uneori în Summae-\e teologice ale veacului al XlII-lea sub numele de faquentes1. Ei admiteau că revelația și rațiunea nu se pot contrazice, ba chiar că tot ce este revelat poate să nu fie cunoscut decît prin rațiune, de vreme ce religia revelată a fost precedată de una naturală, care le-a ajuns oamenilor multă vreme. îmŹpărțiți și ei în mai multe secte, partizanii kalam-ului se despărțeau de ortoŹdoxia musulmană prin confundarea atributelor divine cu unitatea absolută a esenței divine, pe care Coranul se pare că le deosebea, și, mai ales, prin afirŹmarea libertății umane, prin susținerea ideii că dreptatea lui Dumnezeu este regula strictă a acțiunii lui față de oameni și prin negarea predestinării riguŹroase, admisă de adevărații credincioși. Kalam-ul ca atare n-ar putea deci să fie identificat cu teologia musulmană; el reprezintă mai degrabă orientarea acestei teologii către un raționalism foarte suspect de heterodoxie. în sfîrșit, filozofii arabi, aproape complet eliberați de preocupările teologice și uneori chiar, așa cum vom vedea, ca o reacție împotriva lor, continuau filozofia greaŹcă și construiau doctrine care aveau să influențeze profund Occidentul creștin.
1 vorbitorii, cei care vorbesc (Ib. 'lat.).
FILOZOFIA ARABA
Primul nume celebru al filozofiei musulmane este cel al lui Alkindi (Al-chendius), care a trăit la Basra, apoi la Bagdad, și a murit în 873. A fost deci aproape contemporan cu Ioan Scottus Eriugena. Alkindi este înainte de toate un enciclopedist, ale cărui scrieri acoperă aproape toate domeniile cunoașterii grecești: aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, optică, medicină, logică, psihologie, meteorologie și politică. Evul Mediu nu a cunoscut decît o mică parte din această operă atît de întinsă, dar cel puțin una din scrierile lui Alkindi, De intellectu, merită să ne rețină atenția, pentru că face parte dintr-o familie de lucrări cu trăsături bine definite. Strămoșul acestei familii este o secțiune din De anima a lui Alexandru din Afrodisias, izolat din context și socotit lucrare de sine stătătoare. Evul Mediu îl va cunoaște în traducere laŹtinească, cu titlul De intellectu et intellecto. Un De intellectu își propune să lămurească înțelesul distincției introduse de Aristotel între intelectul posibil și cel agent. Pornind de la problema universaliilor, care se ivește la granița dintre logică și metafizică, gîndirea occidentală nu bănuia nimic din această dificultate. înțelegem de ce traducătorii latini s-au interesat în mod deosebit de lucrările care, tratînd despre natura și operațiile intelectului, puteau să lăŹmurească originea universaliilor prin explicarea naturii abstracției. Liber de intellectu este un excelent specimen al acestui gen de scrieri. Alkindi își proŹpune să vorbească pe scurt despre intelect, secundum sententiam Platonis et Aristotelis2. Ca atare, el distinge intelectul mereu în act, intelectul în potențiaŹlitate, intelectul care trece de la potențialitate în act și intelectul numit deŹmonstrativ. Important este că Alkindi consideră intelectul mereu în act" o inteligență, adică o substanță spirituală deosebită de suflet, superioară acesŹtuia și care acționează asupra lui ca să-1 facă, din inteligent în potențialitate, inteligent în act. Așadar, încă de la origini și sub influența lui Alexandru din Afrodisias, gîndirea arabă a acceptat că nu există decît o Inteligență agentă pentru toți oamenii, fiecare individ neposedînd decît un intelect în potențiaŹlitate, care, sub acțiunea acestei Inteligențe agente separate, trece de la potenŹțialitate în act.
Al doilea mare nume al filozofiei arabe este Alfarabi (f 950), care a învăŹțat și a predat la Bagdad. în afară de traducerile și comentariile la Porphyrios și la Organon-ul aristotelic, a mai scris și tratate despre Inteligență și inteliŹgibil (De intellectu et intellecto), Despre suflet, Despre Unitate și Unul etc. Una dintre operele lui cele mai semnificative este Concordanța dintre Platon și Aristotel. Chiar și numai acest titlu arată îndeajuns cît este de inexact să susținem că filozofia arabă nu a făcut decît s-o continue pe cea a lui Aristotel. Convinși, dimpotrivă, că gîndirea lui Aristotel privită în fondul ei se potriŹvește cu cea a lui Platon, arabii s-au străduit mult să le împace. Să nu uităm, de altfel, că arabii mai aveau, ca și occidentalii, o religie de care trebuiau să țină seama și care le-a influențat doctrinele. Ca și cel al Vechiului Testament,
2 conform părerii lui Platon și Aristotel (Ib. lat.).
