DE LA AVÎNTUL CAROLINGIAN LA SECOLUL AL X-LEA

click pe foto pt carte

Originile miºcãrii filozofice medievale sînt legate de efortul lui Carol cel Mare de a îmbunãtãþi starea intelectualã ºi moralã a popoarelor pe care le conducea. Imperiului carolingian îi plãcea sã se considere prelungirea în timp a vechiului imperiu roman. Era cu totul altceva, însã discontinuitatea care se observã atunci în istoria politicã se compenseazã printr-o remarcabilã conti¬nuitate în istoria culturii. Imperiul roman a murit, dar Biserica catolicã îi va salva cultura de la dezastru, impunînd-o popoarelor din Occident. Trebuie deci sã vedem mai întîi cum s-a petrecut aceastã transmitere.

I. — TRANSMITEREA CULTURII LATINE

Roma nu aºteptase invaziile anglo-saxone ca sã-ºi trimitã misionari în Bri-tannia Maior, iar o parte din populaþiile celtice din insulã fusese deja creºti¬natã. Dar anglo-saxonii erau încã pagini, ºi nici britanii, nici preoþii lor nu pãreau sã simtã nici cea mai micã dorinþã de a-ºi ajuta cotropitorii sã ajungã în rai. La lista pãcatelor care, dupã spusele istoricului lor Gildas, le-au adus pedeapsa cerului, Beda adãuga nepãsarea de care dãdeau dovadã în a-i învãþa credinþa creºtinã pe saxonii, sau englezii, „care locuiesc în Britannia împreu¬nã cu ei". Acest genþi Saxonum sive Anglorum secum Britanniam incolenti este un eufemism. Dar, fie cã îi acuzãm, fie cã îi înþelegem, fapt este cã Roma nu se putea bizui pe britani în creºtinarea noilor populaþii ale insulei ºi a trebuit sã-ºi asume sarcina evanghelizãrii lor. Cronica anglo-saxonã noteazã, în 596: „în acest an, papa Grigore 1-a trimis în Britannia pe Augustinus împreunã cu mulþi cãlugãri, ca sã le propovãduiascã englezilor cuvîntul lui Dumnezeu." în Istoria ecleziasticã a poporului englez, Beda istoriseºte cu mult farmec ºi multã prospeþime povestea acestei misiuni ºi a succeselor pe care le-a repurtat încã de la început. Acestea sînt primele elemente ale istoriei culturii intelectuale a Europei medievale.

Aflãm, încã din anul 601, pe cînd Augustinus fusese deja hirotonit ca primul episcop de Canterbury, cã Grigore cel Mare, care urmãrea cu mare atenþie aceastã misiune îndepãrtatã, i-a trimis noi misionari, împreunã cu vase

TRANSMITEREA CULTURII LATINE

ºi odoare bisericeºti, necnon et codices plurimos1. Despre ce cãrþi e vorba? Nu ºtim, dar poate cã între ele se afla deja, pe lîngã cãrþile necesare evan¬ghelizãrii ºi cultului, ºi vreo Grammatica elementarã. Recrutarea unui cler autohton se impunea; a început de timpuriu ºi a sporit într-un ritm surprin¬zãtor de rapid. încã din 644, un preot englez a ajuns episcop de East Anglia, iar succesorul lui avea sã fie tot un anglo-saxon; îh 655, un saxon din vest, Deusdedit, devenea al ºaselea succesor al lui Augustinus la scaunul episcopal din Canterbury. A trebuit sã înceapã prin a-i învãþa pe aceºti pãgîni limba Bisericii, ºi aºa va fi început importarea unui rudiment de culturã latinã la noile populaþii ale Angliei.

în orice caz, este cert cã, pe la mijlocul secolului al Vll-lea, adicã la apro¬ximativ ºaizeci de ani dupã sosirea lui Augustinus, Roma socotea cã trebuie sã trimitã în Anglia misionari care sã fie ºi cãrturari. La moartea episcopului Deusdedit, papa Vitalian i-a hotãrît drept urmaº un cãlugãr grec, Theodoros, despre care Beda ne asigurã cã era la fel de priceput „în scrierile profane ca ºi în cele sfinte, precum ºi în limbile latinã ºi greacã". Pe Theodoros 1-a în¬soþit un african, abatele Hadrian, care avea o culturã tot atît de vastã ca ºi a lui. Theodoros i-a încredinþat lui Hadrian mînãstirea Sfintul Petru din Can¬terbury, „ºi cum erau amîndoi, aºa cum am spus, la fel de pricepuþi în scrierile sfinte ca ºi în cele profane, ºi-au adunat în jur un grup de învãþãcei, ºi apele ºtiinþei mîntuitoare au început sã curgã zi de zi, pentru îmbogãþirea inimilor lor. ªi aºa, în timp ce-i puneau sã citeascã Sfintele Scripturi, îi mai instruiau pe ascultãtori ºi despre ºtiinþele metricii, astronomiei ºi computului biseri¬cesc. Dovada este cã ºi astãzi [dupã anul 700], unii dintre elevii care mai trãiesc ºtiu greaca ºi latina ca pe propriile lor limbi". Beda era în mãsurã sã-ºi facã o pãrere asupra limbii latine, dar nu ºi asupra celei greceºti, iar cei care ºtiu o limbã necunoscutã nouã ni se pare cã o ºtiu la perfecþie. Sã adãugãm cã aceastã cunoaºtere a limbii greceºti a dispãrut în Anglia o datã cu generaþia elevilor lui Hadrian, deci nu a fost foarte profundã; pe pãmîntul englezesc, cultura clasicã latinã va fi cea care va începe sã înfloreascã, încã din a doua jumãtate a secolului al Vll-lea.